Pe bună dreptate, unii cititori, puțini, dar foarte atenți, au remarcat faptul că, din analiza politică publicată de noi ieri, lipsește un partid: UNPR. Lipsa organizației hunedorene a UNPR din analiza noastră asupra șanselor de schimbare, de înnoire politică are o logică a ei, puțin cârcotașă, dar o vom argumenta în reperele noastre.
În primul rând, am luat în considerare faptul că UNPR a avut un comportament care ar putea părea bizar, dacă nu ar fi rodul unei proaste înțelegeri a solidarității politice, în ultima vreme. Este vorba, evident, de „unirea în cuget și simțiri” cu liderul Gabriel Oprea, lovit de „ghinion” cu accidentul tragic al polițistului, dar care mai degrabă a fost lovit de nesimțirea de a umbla mereu cu „girofarul vopsit”. Solidaritatea manifestată de mai mulți lideri UNPR, între care și senatorul hunedorean Haralambie Vochițoiu, care s-a ales și cu ceva huiduieli la scenă deschisă, față de un lider căruia i s-au înmuiat genunchii după ce a fost supus presiunii publice pe care a declanșat-o cu aroganța sa de șef de doctorate cenușii, nu a făcut altceva decât să arunce gaz pe foc.
Mai mult, pentru a „parfuma” definitiv penibilul situației, brusc, UNPR a devenit ceea ce, în fapt, și este, respectiv un amestec eterogen de indivizi tolăniți printre stele pe umeri de toate culorile, angajați într-un discurs naționalist tras parțial de prin secolul XIX, cu un program politic din care se înțelege un singur lucru: orice aliat e bun dacă urcă „progresiștii” în barca puterii. Întoarcerea într-o clipită a părții dorsale către PSD-ul care a făcut din ei „oameni politici cu suport” și i-a hrănit ca pe bebeluși demonstrează calitatea liderilor uneperiști. Declarația de un penibil rar întâlnit a liderului UNPR, cum că sprijină orice spune și face președintele Klaus Iohannis, este numai bună de pus în studiile teoretice ale deviațiilor de sorginte politică.
În asemenea condiții, cum ar putea o analiză politică să poziționeze UNPR? Unde? Cu cine și de ce?
UNPR și-a tras, în numai două săptămâni, atâtea picioare în poponeață, încât cu greu se vor mai putea așeza pe vreun fotoliu în lunile ce urmează. Dacă, înainte de transformarea penibilă din ultima vreme, UNPR era fericită că prinde măcar un doi la sută prin sondaje, acum fericirea va fi să reziste ca partid politic, în condițiile în care polarizarea politicii românești în următoarea jumătate de an va elimina actorii tehui care nu se mai dau jos din leagănul inconsecvenței.
Cam acesta ar fi raționamentul nostru, care a dus la concluzia că o analiză a schimbării politice – fie ea nulă, fie de măsurat – în cazul UNPR, cu aplicație locală, este irelevantă, chiar inutilă.