Citeam și eu comentarii pe la articolele din ziarul la care cu plăcere scriu – cel pe care îl citiți și dvs., Ziarul hunedoreanului adică. Majoritatea în limitele sportivității, ca să zic așa, unele ironice, altele puțin răutăcioase, dar fără excepție păstrând decența limbajului. Unul singur începea așa: Băi, primare…
Băi este o formă mai dură a lui măi. Adică măi este deja un apelativ care în funcție de modul în care este rostit poate exprima un anume grad de superioritate, chiar de dispreț față de cel căruia îi este adresat. Forma băi, utilizată într-o manieră publică, față de un om pe care se presupune că nu-l cunoști personal, echivalează cu un familiarism de mahala, exprimând pe de o parte desconsiderare față de cel astfel apelat, pe de o parte nesimțirea crasă a celui care se pretează la astfel de apelative. Băi ascunde fie un complex de inferioritate, cu atât mai accentuat cu cât cuvântul este folosit la modul impropriu, față de persoane pe care nu le cunoști, pe care dorești să le pui într-o poziție inferioară ție, sau, cum mi-l definește chiar în acest moment psihologul Ioan Crișan, băi este tupeul mitocanului.
Mitocanul devine curajos – fie ascunzându-se în spatele anonimatului, fie uzând de prerogativele pe care crede el că i le conferă poziția socială. În cazul de față, respectivul lăsa impresia că se trage de brăcinar cu primarul, chestie care probabil îl făcea să crească în propriii ochi. Primarul o fi greșit sau nu, e o altă chestiune. Ceea ce însă nu știe omul din exemplu este că formula îl descalifică din start – până și cei care ar avea ceva de reproșat în general nu agreează aceste adresări nesimțite. Foarte probabil că pus față în față cu primarul sau în general cu oricine, anonimul ar deveni un fel de șoricel obedient.
Dar nu doar de primar este vorba aici, ci de o violență de limbaj generalizată, înjurături pe stradă, femei și fete asistând impasibile sau hohotind cu gura până la urechi la porcărele despre care, dacă ar fi întrebate de față cu copiii lor ce părere au, s-ar grăbi să le condamne și să facă mutre dintre cele mai ofuscate, perorând scandalizat despre proastele maniere ale societății de astăzi… Lor li se adaugă domni elevați, care participă altfel la reuniuni cu ștaif, dar care dorind să pară populari bagă niște grosolănii în perfect dezacord cu prestanța la care altfel aspiră. Un exemplu – fac parte din generația care a făcut armata, iar lucrurile se petreceau cam așa – noi fiind de fapt studenți, nu chiar răcani, eram tratați diferențiat. Ofițerii și chiar subofițerii cu prestanță reală vorbeau politicos și nu știu cum se petrecea fenomenul, dar ei erau cei respectați și ascultați, fără să țipe și fără să înjure. Cei care nu reușeau să se impună, slabi de înger, urlau și înjurau, fără însă ca prin asta prestigiul sau autoritatea să le fie consolidate. Dimpotrivă.
Într-o carte a sa, Isaac Asimov spunea că violența este ultimul refugiu al incompetenților. Probabil că aici se poate introduce și violența de limbaj, nu în sensul ironiei și cinismului, ci al mitocăniei.
