A scris colega mea Monalise Hihn, nu cu prea mult timp în urmă, un editorial cu titlul O ţară de uluiţi. Îi dau dreptate, şi în strânsă legătură cu titlul, am uneori impresia că periodic simulăm jalnic uluiala pentru aspecte care fac deja parte din cotidianul românesc. Cum să mai fi uluit când ceea ce se petrece – în acest caz, rezultate jalnice la simularea unui examen – este previzibil şi repetitiv?
Mă uit în finalul articolului Hunedoara, rezultate jalnice la simularea capacităţii, semnat în Ziarul hunedoreanului de Luana Giuhat şi văd că sunt avute în vedere şi măsuri. La nivelul Ministerului Educaţiei. Ei bine, citirea acestor măsuri dă măsura dacă nu a incompetenţei, atunci a completei desincronizări dintre cauze şi efecte. La nivelul aceluiaşi minister. Pentru că, regret că trebuie s-o spun, o parte a acestor aşa-zise măsuri sunt hilare şi par luate în aceeaşi manieră în care se făceau analizele rezultatelor din întrecerea socialistă. Tovarăşi, trebuie să facem şi să dregem – doar că atunci toţi ştiau că e pură barbologie, fără efecte în planul concret. „Va analiza şi va lua măsuri…”, „Va găsi cele mai bune soluţii…”, „… li se vor prezenta soluţiile pe care şcoala le are în vedere…”!
Să fim înţeleşi – a căuta soluţii în această manieră heirupistă merge când apar probleme punctuale, când un procent relativ redus de elevi, 10%, hai, cel mult 20% au rezultate slabe şi mediocre. Atunci este vorba despre accidente de parcurs sau deficienţe ale procesului de învăţământ la nivelul unei şcoli sau al unui grup de şcoli. Când însă procentajele sunt jalnice la nivelul întregului judeţ, nu mai vorbim de analiză şi măsuri care se impun în şcoală şi prin şedinţe cu părinţii. Iar când totul este la nivel naţional, şedinţele cu părinţii vor avea efectul masajului la piciorul de lemn. Evident că nu ştiam că totul merge atât de prost şi deci avem dreptul să fim uluiţi!
Din păcate, opinia mea este că soluţii sunt, dar că ele se bazează pe luarea unor măsuri prea radicale. Măsuri care nu se vor lua. Am asistat – uluiţi! – la degradarea învăţământului românesc până la nivelul de avarie. Proverbul românesc cine are carte, are parte mai este crezut fie de naivi, fie de cei care doresc să-şi încerce şansele prin alte părţi. La noi toţi au învăţat că nu cartea, ci şmecheria te ajută. Doar fraierii şi idealiştii mai învaţă sperând că România le va oferi o şansă. Numai că nu le-o oferă şi nu le-o va oferi prea curând, pentru că nu prea mai are cum. Deja în oraşe mici şi medii este din ce în ce mai greu să găseşti oameni bine pregătiţi şi dispuşi să muncească.
Schema după care am ajuns aici este simplă. Mai întâi am distrus tipul de învăţământ comunist (nu că ar fi fost perfect…!) prin reforme interminabile, incoerente şi negate succesiv pe criterii politice. Apoi a urmat puzderia de facultăţi de tip srl, fără tradiţie, fără bază materială, fără cadre didactice şi mai ales fără responsabilitate socială, care au pregătit specialişti în orice, permiţând – tot cu o expresie comunistă – arderea etapelor, astfel ca din necalificat să devii, în timp record, orice doreşti. În acelaşi timp, standardele celorlalte facultăţi au scăzut considerabil. Inclusiv ale facultăţilor care pregăteau profesori. Apoi absolvenţii au ajuns la rândul lor profesori. Pregătiţi mediocru. Nu toţi, dar o bună parte, pregătind elevi care ulterior au avut şi ei copii elevi ai unor şcoli cu profesori proveniţi din facultăţi slabe, nevoiţi să predea elevilor ai căror părinţi deveniseră incapabili să le spună ceva propriilor copii despre relevanţa învăţării de carte. De ce le-ar fi spus, că în România nu asta contează?! I-au învăţat să fie şmecheri.
La această oră, sistemul este deja prea alterat ca şedinţele cu părinţii să fie o soluţie. El trebuie refăcut. Va dura cel puţin o generaţie, asta dacă începem acum. Uluitor, nu?
Credeţi că simulările la bac vor fi geniale?
