Exact aşa m-am adresat – „Domnule director Terteci”, după ce jurnalistul Dan Terteci a ajuns să ocupe o funcţie la Prefectură – director de cabinet sau ceva de genul… Nu am făcut-o chiar întâmplător – am dorit să verific câtă importanţă acordă simbolisticii funcţiei (nu prerogativelor, atenţie!) noul director. Putea să-şi umfle pieptul şi să fie mândru, putea să-mi răspundă ceremonios, putea face chestii de care mă temeam şi pe care nu o dată le-am întâlnit la oameni care nu conştientizau efemerul funcţiei şi persistenţa condiţiei umane în starea ei de bun-simţ.
Spre bucuria mea, „domnul director Terteci” a mijit un ochi şi s-a uitat la mine derutat şi cumva dezaprobator, în sensul de: „chiar aşa mă crezi…?” Mi-a venit să râd, dar de atunci îmi place să-i spun, tachinându-l, domnule director Terteci, adăugând însă imediat acel „dragă Dane”, spre bruscă şi prietenească îndulcire a tonului.
Scriu de el pentru că ceea ce a făcut – acea acţiune numită, inspirat, „Premianţii fără premii” – mi se pare mai mult decât un gest menit a aduce reparaţii celor ale căror merite pot fi recunoscute doar neoficial. Am scris, la această rubrică, despre colegi de-ai mei din presă care ţin stindardul sus, sau despre simerianul Ovidiu Manoilescu, după cum voi mai scrie şi despre alţii, pentru că adesea iniţiatorii şi susţinătorii unor asemenea acţiuni nu au parte de ceea ce ei aduc altora – bucuria de a le recunoaşte cineva meritele. Iar Dan Terteci o merită. Nu ştiu dacă este implicat cumva politic, cred că nu şi de fapt mă interesează prea puţin. Mă interesează însă faptul că funcţia nu i-a luat minţile, ci l-a menţinut printre oameni, cu firescul atât de rar în zilele noastre. Apoi, ideea lui este de toată isprava, prilejuind o plăcută, inedită şi pe alocuri chiar nostimă întâlnire „legală” (a luat aprobare de la Primărie!), sâmbăta, la ora 11.00, la Cal. Calul, fie el şi sub forma specifică a calului lui Decebal, simbol al eleganţei, nobleţei, dinamismului, prilejuieşte unui grup de entuziaşti (proveniţi şi dintre plimbăreţii duminicali din parcul dendrologic) o întâlnire în care directorul Terteci (sic!) înmânează o diplomă unui merituos, nu neapărat al urbei, dar ce contează, nobleţea nu are domiciliu stabil.
Dar e mai mult decât atât. Este şi o altă formă de expresie a societăţii civile, până de curând inertă. O societate civilă care nu a reacţionat nici măcar când 25% din salarii i-au fost brutal retezate, pentru a se revigora brusc odată cu jignirile aduse medicului Raed Arafat, cu cazul Roşia Montană sau la spaima provocată de posibila exploatare a gazelor de şist. Sigur că gestul lui Dan Terteci nu are asemenea conotaţii politice şi nu doresc în nici un fel să-l asociez cu vreo formă de protest. El este un gest menit să sensibilizeze opinia publică asupra unor valori care nu pot fi relativizate, valori pe care societatea românească pare să le fi uitat: altruismul, capacitatea de sacrificiu pentru semenul tău, voinţa de a izbândi, bunul-simţ, cinstea, competenţa într-o lume în care foarte adesea impostura este regula şi are şi susţinători.
Mai sunt asemenea oameni, desigur, cu bune, cu rele, cu slăbiciuni, însă fără să fie animaţi de rele-intenţii sau de rea-credinţă. De multe ori, ei devin primele victime, nepregătiţi fiind să contracareze mecanisme de discreditare perfecţionate în timp, care brusc îi pun într-o lumină defavorabilă, tocmai pentru a deschide cale largă celui care, nefăcând nimic, nu are cum greşi. O să scriu aici despre ei, Manoilescu, Terteci, Alin Barna sau Marius Bota.
Deocamdată, directorul Terteci este premiantul…
