Îmi amintesc că eram elev în clasele primare. Învăţătoarea noastră, o femeie foarte energică, a discutat cu părinţii în şedinţe despre cum ar trebui să arate clasa. Existau atunci nişte norme, nu mai ştiu dacă reglementate sau doar cutumiare despre celebrul fond al clasei. Clasa avea nevoie periodic de perdele, de feţe de bancă (astea între timp au dispărut, pe vremea mea erau, prinse cu elastic de capetele băncilor, şi se murdăreau des, căci scriam cu cerneală, pixul era de neimaginat), ghivece cu flori sau mai ştiu eu ce. Unii mai protestau, dar în general se ajungea la un consens, mai cu bani, mai cu muncă voluntară, incapacitatea sistemului era suplinită de părinţi. Cadouri, da, se făceau şi atunci, fiecare după posibilităţi, ca să folosesc o expresie celebră ideologic. Nu inele de aur, dar fel de fel de cristale. Nu le cerea învăţătoarea, nu le refuza, dar părinţii supralicitau – că nu se cade să…
Când a venit rândul meu să fiu părinte, moda era relativ identică. Vremurile erau schimbate, sistemul mai putred. Băncile din unele clase erau evident cele pe care învăţase şi generaţia mea. Mobilier modern, hm…, de unde? Noi, părinţii, eram invitaţi să suplinim ineficienţa statului, dacă putem, cum putem şi cum avem chef. Vrem, bine, nu vrem, asta-i situaţia… Şi cine nu vrea binele copilului său? Asta pe de o parte. Cadouri făceam şi noi – dar asta nu mi se părea ceva deplasat, ci mai mult un fel de legătură cordială, acceptată, stabilită între colectivul de părinţi şi învăţător sau diriginte, dacă acesta binemerita de la colectivul în cauză. Unor părinţi le erau pe plac, altora mai puţin, dar ceea ce ştiu cu exactitate poate fi spus astfel – nici un profesor, învăţător ori altă persoană implicată în procesul educaţional nu ne-a cerut vreodată cadouri şi nu ne-a dat de înţeles că ce am cumpărat era prea puţin.
Desigur că modul impertinent în care aşa-numita învăţătoare şpăgară Dana Blându cerea cadouri elevilor este condamnabil. Desigur că în acest caz, ca şi în multe alte cazuri, s-a reacţionat excesiv. Părerea mea. Există vicii mult mai profunde ale învăţământului românesc, ale sistemului dacă doriţi, în afara acestui agrement părinţi-cadre didactice, dacă el este menţinut în limitele unei anumite decenţe, determinate fie de necesitatea de a compensa, cum spuneam, ineficienţa sistemului, fie de latura umană care ne îndeamnă să ne arătăm cumva recunoştinţa – chiar dacă acceptăm şi o componentă de tip captatio benevolentiae. Reacţia oficială a sistemului a fost supradimensionată, de parcă Dana Blându ar fi produs o revelaţie pe la diferitele etaje decizionale din învăţământul românesc. Ca Dana Blându (ce alăturări de nume şi situaţii…) or mai fi, dar numărul este categoric limitat. Brambureala (sau abrambureala…? ) din sistem nu rezidă în cadouri sau în contribuţii ale părinţilor, dar acolo nu e atât de simplu să reacţionezi cu sfântă mânie proletară – cam cum se face la noi, deşi zicem cum că comunismu’ o muritu…
Efectul obţinut (cel puţin în această fază) este blocarea oricărei legături între cadrul didactic şi colectivul de părinţi, pentru că în mod evident profesorii reacţionează şi ei excesiv, simţindu-se nedreptăţiţi sau doar pe principiul acţiune-reacţiune. Colaborarea este blocată, iniţiative altfel benefice pentru o clasă sau alta devin indezirabile de teamă – decât să fie acuzaţi sau filmaţi cu camera ascunsă a vreunui telefon mobil (chestie la mare modă, larg aprobată de noi, ăştia care ne uităm la televizor, în fond o imixtiune în intimitatea fiecăruia pe care nu am vrea să o experimentăm) că discută despre ceva mobilier sau alte dotări, mai bine zic toţi pas, asta-i situaţia, aşa ne descurcăm. Ferească-Sfântul să încerci acum să propui un teatru pentru copii, chiar cu 5 lei biletul – şpagă mascată! Cu ajutorul părinţilor, erau reduse unele disfuncţionalităţi. Acum s-a luat atitudine…
Poate am dreptate, poate nu am. E un punct de vedere.
