Sunt un destul de consecvent utilizator al facebook-ului. Printre siropuri stupizele cu îngeraşi şi inimioare, există foarte multe postări inteligente şi inedite. Între ele, cu o anumită regularitate, cele sosite sub indicativul Oraşul Deva, cuprinzând, în cea mai mare parte, fotografii vechi ale oraşului. Când spun vechi, nu mă refer la cele provenite de la începutul secolului trecut, ci la cele din anii ’60 – 70’, poate chiar până după 1980. O parte oraşul acelor ani l-am păstrat în memorie, dar multe sunt cele care îmi produc mici revelaţii – aşa arăta deci oraşul meu într-un trecut nu foarte îndepărtat? Judecând însă după numărul vizualizărilor şi al comentariilor, se pare că nu doar eu am acele mici revelaţii, ci destui de mulţi deveni, unii aflaţi acum, prin forţa împrejurărilor, la mii de kilometri distanţă.
Cum arăta Deva cu 30 sau 40 de ani în urmă? Era mai reuşită urbanistic decât cea de acum?
Fotografiile ne arată un oraş cuminte, cu spaţii largi, multă verdeaţă şi foarte puţine maşini – asta dacă ne referim la zona centrală. Autobuze cu forme rotunjite, care însă circulau – îmi amintesc perfect – după un orar extrem de riguros. Circulaţia auto era permisă şi pe porţiunea dintre poşta veche şi actualul Consiliu Judeţean. Între blocurile din centru se păstrau scuarele cu vegetaţie.
Interesante sunt însă alte bulevarde şi zone ale Devei, unele greu de recunoscut şi identificate cu concursul privitorilor. Gara veche a oraşului, care punea capăt străzii Lenin, strada Decebal, care a fost sacrificată parţial pentru a se amenaja bulevardul Decebal, casele vechi de pe strada Lenin (îmi amintesc şi acum de Crama Dacilor cu barul Ada-Kaleh, se mânca o excelentă pastramă cu mămăliguţă şi mujdei, preparat absent din meniurile contemporane ale Devei, prezent însă la Sibiu), clădirea care adăpostea fosta cantină municipală şi înainte de astea, un gang cu o tăbliţă pe care scria Frizeria Maksay – copil fiind, mi se părea ciudat să existe o frizerie cu astfel de nume. În capătul străzii, case vechi cu plăcintării la parter, care se continuau (casele) şi spre Cetate, una dintre atracţiile vremii fiind atunci Librăria Eminescu, cu parchet vechi, dat cu motorină sau ceva asemănător, cu un aer aparte, prin care directorul Zlate se plimba cu un aer dominator. Se adaugă fosta frizerie Ciufulici – nu admiteam să ma tund în altă parte.
Gara era desuetă pentru oraş, construită probabil după tipicul interbelic.
Era Deva mai frumoasă atunci? Voi face abstracţie de subiectivismul inerent vârstei, care introduce o componentă nostalgică asociată copilăriei şi adolescenţei, ceea ce ar avea ca rezultat o alterare a percepţiei. Văd că mulţi dintre cei ce apreciază fotografiile, mai în vârstă fiind, apreciază totul la superlativ, ceea ce cred că nu este totuşi real. Impresia mea este că anumite zone ale Devei erau mult mai echilibrat concepute, fiind ulterior deteriorate prin intervenţii tributare stilisticii comuniste, caracterizată inclusiv prin depersonalizarea oraşelor şi uniformizarea lor. Blocurile au avut fără îndoială acest efect, transformând un centru aşa-zis istoric într-o înşiruire de structuri asemănătoare – şi încă în Deva putem spune că am avut noroc! Totuşi, colţul la care făceam referire, cel cu plăcintăriile, ar fi avut o mult mai mare relevanţă pentru centrul vechi, dacă nu ar fi fost demolat, de asemenea şi anumite clădiri de pe fosta stradă Lenin, actualul bulevard Maniu. Spre Cetate, clădirea de lângă Teatrul de Artă, fost complex de deservire cooperatistă, care adăposteşte astăzi sedii de firme, este un corp străin în cadrul centrului. Dacă până la un punct sistematizarea a fost riguroasă, la un moment dat lucrurile par să fi derapat – probabil sub presiunea politică a vremii…
Sunt desigur opinii incomplete, aparţinând nu unui specialist, ci unui observator. Nu discut ce s-a întâmplat după 1990, când Deva a rămas la discreţia intereselor de grup, fără a fi bine definită o structură a localităţii. Spun asta şi pentru că am cunoştinţă de eforturile care se fac în prezent pentru a regândi urbanistic oraşul, îndreptând ceea ce se mai poate îndrepta. Până atunci, dacă tot există interes, să încercăm să oferim şi o expoziţie, altfel decât virtual, cu Deva de acum 30 – 40 de ani.
