Scena se petrece prin 1985, la Braşov, unde eram student. Inventasem un joc tâmpiţel – de fapt o variantă a mai-cunoscutului fazan, cu siguranţă ştiut de cei de o anumită generaţie. În esenţă, se propune un subiect, de exemplu titluri de filme, cei prezenţi spun titluri care încep cu o anumită literă, cine nu ştie are f şi tot aşa, cine colecţionează primul toate literele din fazan iese din joc. Varianta noastră presupunea să identificăm cât mai multe femei gravide în cinci minute, în timp ce ne plimbam pe una din străzile centrale ale Braşovului. Cine vedea cele mai puţine femei gravide, avea f şi o luam de la capăt.
Trebuie să vă spun că în 1985 se putea juca fazan pe femei gravide. Erau destul de multe, căci avortul era interzis prin acel decret ceauşist de tristă amintire, emis în 1967. Nu-mi propun să descriu dramele produse prin aplicarea lui – nu fac obiectul textului de faţă. Vreau doar să spun că în ziua de astăzi cu greu se mai poate imagina un astfel de joc tâmpiţel – numărul gravidelor s-a redus considerabil.
Scriam în editorialul precedent despre vizita mea în Italia. În piaţa centrală din Siena m-a frapat numărul mare de părinţi care aveau doi şi trei copii – mai rar se poate vedea în România aşa ceva. Copii care alergau veseli în toate direcţiile, zgomotoşi precum toţi copiii din lume, demonstrând, pe de altă parte, o vitalitate pe care România începe să o piardă. Iar efectele perverse nu întârzie să apară.
Primele victime sunt (atenţie – sunt, nu vor fi) zonele rurale şi mai apoi oraşele mici şi mijlocii. Semnalele de alarmă trase în ceea ce priveşte criza demografică, principal factor de risc al României în viitorul mediu, par să nu intereseze pe nimeni. Îi dăm înainte cu patriotisme de doi lei , ţâfnoşenii, bătăi inutile cu pumnul în piept cum că noi suntem români, care români sunt evident de neclintit, etc. Cunoaşteţi toate clişeele temei. Om fi de neclintit, dar suntem din ce în ce mai puţini, iar în atât de lovitul şi de neperformantul sistem de învăţământ criza se simte deja la modul serios. Dacă luăm doar exemplul Devei, comasarea şcolilor este nu rezultatul vreunei idei geniale de reorganizare, ci efectul diminuării drastice a numărului de elevi. Se vor mai comasa o vreme, apoi se va renunţa – nu poţi comasa la nesfârşit. Dacă vreun jurnalist cu aplecare spre documentare riguroasă şi responsabilă ar verifica procentul în care au fost ocupate locurile la şcolile, liceele şi colegiile din Deva (ca să nu spun judeţ sau ţară), ar avea surprize dintre cele mai neplăcute. Scăderea populaţiei pune în dificultate sistemul, adăugând o altă piatră de moară de gâtul lui. În paralel, este clar că scade numărul de profesori care pot fi angajaţi. Cozile la o normă didactică sunt imense.
Lipsa de locuri de muncă face ca multe secţii pe la universităţi să devină inutile – la ce să te mai faci profesor, dacă nu mai sunt elevi şi deci şansa unui loc de muncă devine nulă?
Am mai făcut trimitere la un studiu care arată clar că Deva pierde tineri bine pregătiţi în favoarea oraşelor mari şi a străinătăţii. La fel se întâmplă la nivel naţional. Sunt puţini cei care au şansa unor slujbe decente prin oraşe mici şi medii – de regulă, părinţii îşi îndeamnă copiii să plece, din oraş sau din ţară. Competenţa devine o rara avis în materie de promovare, tânărul, oricât de bine ar fi pregătit, nu are nici o şansă în faţa promovării pe criterii care nu au nimic cu performanţa în domeniu. Salariile sunt mici, perspectivele – sumbre.
Deocamdată, ţările din vest rezolvă problema printr-o rată mai mare a natalităţii şi prin absorbţia de forţă de muncă din est. La noi, nu întrevăd nici o şansă de ameliorare a situaţiei. Recunosc, nu ştiu ce s-ar putea face. Nu-mi propun să dau soluţii – semnalez doar ce se petrece, sunt sigur că dvs. puteţi da şi alte exemple.
Nu-mi propun să pledez pentru vreo obligativitate sau interdicţie, nu agreez discursurile patetice.
Nu se poate invoca sărăcia – cei care au posibilităţi materiale au de regulă mai puţini copii.
Probabil că sunt oameni care se pricep la cum s-ar putea rezolva astfel de probleme. Sau nu mai sunt…?
