Într-unul din volumele ciclului Fundaţia, Isaac Asimov spunea că violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor. Sigur că violenţa poate fi de multe feluri – fizică, psihică, de limbaj. Nu trebuie neapărat să pocneşti un scriitor pentru a fi considerat violent, poţi să-i spui şi fascist. Iar apoi să te bazezi că vor exista suficiente cozi de topor care să incite la ură primară şi suficienţi subiecţi care să urască, pentru că aşa au fost învăţaţi, cu sârg, de cel puţin 23 de ani. În comunism eram cumva mai uniţi, pentru că ne simţeam mai egali. De o parte erau ei, o minoritate opresoare. De cealaltă parte noi, marea masă, poporul. Doar cu Dacia 1300.
Mai apoi poporul s-a scindat în multe părţi, din ce în ce mai inegale. O parte a poporului a început să nu mai înţeleagă nimic şi a devenit victima a tot soiul de impostori care propovăduiau false valori, între care patriotismul de mahala, tradiţia ruptă de realitate, pioşenia exagerată şi tocmai de aceea necredibilă, votul contra mici şi bere, că aşa cere El, poporul, evident. Nivelul de educaţie a tot scăzut, astfel că din ce în ce mai mulţi au devenit suficient de inculţi pentru ca odată ajunşi la putere să fie periculoşi prin ignoranţă. Aşa că dacă ceva nu-ţi convine, se iau nişte citate din Patapievici, total scoase din context şi se flutură patriotic în faţa maselor flămânde de senzaţii de genul celor oferite de ani de zile de programele TV de divertisment. Eventual se dau pe mâna unor jurnalişti gata să împroaşte cu noroi pe oricine şi orice, şi ei patrioţi, evident.
Efectul este garantat, de tipul arderii cărţilor în piaţa publică. Obişnuit cu violenţa de limbaj de aproape toţi liderii politici, fără deosebire, poporul va reacţiona cu sfântă mânie proletară. Aici nici măcar nu este vorba doar despre Patapievici, Pleşu sau Mihăieş, ci despre oricare om cu carte căzut în dizgraţia presei sau a puterii. Istoricul Lucian Boia a păţit-o şi el zilele trecute, chiar dacă situaţia nu a fost chiar una de notorietate, pentru simplul fapt că a încercat să ofere o altă perspectivă asupra primului război mondial.
Fundamental, politicienii şi intelectualii sunt de părţi diferite ale baricadei. Simbioza nu a funcţionat. Foarte puţini politicieni, în special cei cu şcoală veche, găsesc suficient de uşor punţi de legătură cu intelectualitatea. Foarte puţini politicieni sprijină iniţiativele cu adevărat valoroase. Majoritatea nu le înţeleg şi prin urmare le ignoră. Asta în cazul în care nu le ignoră sau dispreţuiesc, condamnându-şi deliberat comunităţile la decădere.
Reacţia intelectualităţii este una specifică. Din păcate, ei, cei jigniţi şi etichetaţi, nu se pot baza pe colegii lor deja integraţi (mai mult sau mai puţin) în interiorul partidelor politice. Sunt convins că mulţi dintre aceştia sunt jenaţi, dar disciplina nu le permite să reacţioneze. Nefiind doriţi într-o lume în care decidentul politic doreşte mai degrabă să fie liderul unei mase uşor manevrabile decât a unor oameni instruiţi, pe care îi consideră duşmani prin simplul fapt că-şi permit luxul să gândească, intelectualii pot doar să-şi manifeste solidaritatea prin petiţii online. Şi să se retragă din viaţa publică, lăsând-o complet expusă experimentelor de îndobitocire în masă.
