Spune cineva care comentează la ceea ce scriu aici (în legătură cu supărarea mea determinată de rovinieta CNADNR…) – „în situaţia dvs. se află sute de mii de români, dar care nu au o tribună să-şi povestească frustrările personale”. Păi aici e schepsisul – tocmai pentru că nu au, tocmai pentru că unii au fost nedreptăţiţi, se vor bucura că cineva care are o „tribună” poate să vorbească şi în numele lor. Am lucrat ca reporter timp de 15 ani – numai eu ştiu câţi cetăţeni au profitat de această „tribună”, disperaţi că nu au alt mod de a se împotrivi abuzurilor.
Dar mă iau cu vorba şi uit de ce am pus filă nouă pe Word. În acest amalgam de opinii pro şi contra amendării mele de către CNADNR et comp., s-a strecurat o rugăminte. Mă grăbesc să-i dau curs, profitând de „tribuna” pe care o am la dispoziţie. Nu de alta, dar poate este bine să se ştie….
Voi păstra anonimatul celui care mi-a sugerat să scriu despre medicul de la secţia Oncologie a spitalului din Deva. Nici pe medic nu-l cunosc. Dar spune cel care îmi scrie – „să-i dea Dumnezeu sănătate”. Îmi spune şi cum îl cheamă pe medic – Rugea.
Acum, dacă ar fi să ţin cont strict de deontologia profesiei de jurnalist, ar trebui să verific totul din cel puţin două surse. Pentru că – recunosc – mă bazez pe o singură opinie. Poate alţii cred altceva, poate că există nuanţe, poate că… Poate – hai să-mi asum riscul. Poate nu este inutil, poate că totul e adevărat, poate că furia noastră de a demola oameni, bazată pe lipsă de informaţie, pe rea-voinţă sau pe (scuzabile) slăbiciuni omeneşti, această furie deci poate fi domolită. Mă atrage gândul bun al unui om faţă de un semen al său, aparţinând unui grup suficient de controversat, dintr-un sistem nu foarte apreciat, la care oamenii apelează nu când le merge foarte bine. Iar faptul că a apelat la un jurnalist spune ceva despre mecanismele care îi stau la dispoziţie unui cetăţean sau chiar unui grup pentru a-şi spune doleanţele. Desigur, aceste mecanisme există, uneori este vorba şi despre neştiinţa celui care ar dori să le folosească şi nu ştie cum. Dar în multe alte cazuri, ele sunt viciate de birocraţie şi de lipsa aşa-numitului feed-back – noi spunem, noi auzim, sau, cum se spune adesea, câinii latră, caravana trece… Vă las dumneavoastră plăcerea de a stabili cine sunt câinii şi din cine este compusă caravana.
Şi pentru a rămâne în cadrul convenţiei stabilite, prefer să-l citez pe interlocutorul meu virtual, care ştie ce spune şi chiar cum să spună:
„Un doctor din Deva ţine de câteva luni bune de unul singur o secţie întreagă (proaspăt renovată, curată şi modernă), şi nu uşoară. Dar nu mi se pare normal. Internări plus policlinică, doar el. Bolnavii aşteaptă în medie 3 ore, nu pentru că se plictisesc acasă, depind efectiv de acest doctor.
Iata şi rugămintea mea: acum că începe stagiunea de toamnă, vin aleşii din concediu, poate la teatru sau la operă să vă întâlniţi, să puneţi o vorbă bună.
Nu pot să cred că un oraş ca Deva nu poate atrage un medic. Prin diverse facilităţi (casă, transport – din donaţii daca-i nevoie!) trebuie făcut ceva. Explicaţii şi motive sunt diverse: ba că Deva nu-i atractivă pentru un medic de centru universitar, nu-s bani de cazare şi transport, ba că-s ţinute posturile pentru doamnele reţinute, etc.
În fiecare zi, dacă urcaţi la etajul 2 în policlinică veţi vedea bolnavi care vin din Orăştie, Simeria, de la 8-9 dimineaţa şi aşteaptă ore bune, uneori pâna seara. Închipuiţi-vă ce activitate are secţia, astfel încât erau repartizaţi patru medici şi tot atâtea asistente. Acum cum poate un doctor să-i cuprindă pe toţi şi să facă şi internări şi tratamente? Oricâtă bunăvoinţă ar avea.
Eu cred că Deva are putere să angajeze, să atragă medici valoroşi, doar să existe un pic de vointă. Nu se acceptă scuze, se poate cu sau fără ajutorul Bucureştiului.”
Nu ştiu cât contează vorba mea bună, nu ştiu dacă la teatru sau la operă trebuie discutat subiectul. Dar profit de „tribună”.
Mulţumesc zhd.ro