Să-ncep cu bulgarii. Ascultam un post de radio care difuza un concurs de fidelitate. Ţi se spune ceva într-un text, după câteva minute ţi se pune o întrebare şi dacă ştii răspunsul, câştigi ceva, o carte, un cd, ceva acolo. Nimic rău în asta. Întrebarea suna aşa – la emisiunea pe care o ascultam eu – cum i se mai spunea oraşului bulgăresc Ruse, datorită arhitecturii sale? Răspunsul era „Mica Vienă”. Între atâtea lucruri cu adevărat importante care mi se întâmplă, asta este evident una minoră, dar vă mărturisesc că m-am enervat instantaneu, chiar dacă era vorba de bulgari. Suferim, se pare, de acelaşi complex. Parisului i se spune Oraşul luminii, nu Micul Los Angeles sau ceva asemănător (ca să nu mai spunem că nimănui nu i-ar trece prin minte să-l numească Marele Bucureşti). New York este Big Apple, nu Marele York (nu de alta, dar e greu să spui că New York ar avea ceva mic…), Portugalia nu este Mica Spanie şi tot aşa, putem găsi comparaţii mai mult sau mai puţin inspirate.
Nu trece mult timp de la chestia cu Mica Vienă, dar se schimbă amplasamentul – privesc, împreună cu alţi câţiva, la Munţii Retezat. Am o afinitate şi o sensibilitate speciale pentru munţii ăştia, refac an de an traseele şi nu mă plictisesc… „Ca-n Elveţia”, aud spunându-se, în timp ce eram absorbit de priveliştea văilor pe care încă se păstrează zăpada, vizualizând mental cursul potecilor şi urcuşurile spre prgurile glaciare. Mi-a sărit muştiucul. „Adică de ce ca-n Elveţia…? De ce nu ca-n România?”
Discuţia a continuat apoi la temă. Nu mă dă afară patriotismul de paradă, bazat pe exacerbarea momentelor glorioase de către oameni care habar nu au despre ce vorbesc. M-am săturat de brandurile „tradiţionale” reprezantate de Hagi şi Nadia Comăneci, deşi nu am absolut nimic cu cei doi, sportivi de valoare absolut onorabili. Doar că un elveţian nu va veni la noi să se prezinte „sunt din ţara lui Roger Federer”, ci va spune simplu că este elveţian, care Elveţie nu este nicidecum Marea Românie, şi apropo, mă deranjează şi faptul că Munţilor Făgăraş li se asociază uneori eufemismul Alpii Transilvaniei, nu de alta, dar reciproca nu ar stârni decât dispreţul celor care posedă Alpii pe teritoriul lor. Sună şi prost – Alpii, Făgăraşii Italiei, sau Franţei, sau Elveţiei, nu?
Nu de locuri frumoase duce lipsă România, şi nu comparaţiile cu Elveţia, Viena sau Parisul ne redau prestigiul pierdut, ba chiar riscă să-l ciobească în continuare, pentru că în timp ce Elveţia, Viena sau Parisul au prosperat, termenele lor de comparaţie autohtone s-au depreciat – desigur, cu excepţia munţilor, rămaşi la fel de frumoşi. Şi deloc inferiori peisagistic celor de prin alte colţuri sau ovaluri ale lumii. Duce lipsă de strategii şi de viziune – ceea ce se repetă tot mai des este de fapt o evidenţă – după 2007, anul acceptării noastre În UE, România nu mai are o ţintă, deşi la nivelul nostru de dezvoltare (redus…) am putea să ne fixăm nişte repere. Transporturile, de exemplu, în mare suferinţă – şi feroviare, şi rutiere. Cei care circulă frecvent spre Bucureşti cunosc calvarul numit Sebeş – cât despre tronsoane pe Valea Oltului sau spre Braşov, Dumnezeu cu mila. E adevărat, în strategia noastră a fost pusă pe butuci uzina Electroputere din Craiova, căci era tot evident că nu cu locomotive se face transportul feroviar. E un exemplu, se pot da multe. Tot de domeniul evidenţei este rateul strategic cu aşa-numita autostradă Transilvania, despre care nimeni nu mai spune nimic, după hilara inaugurare a celor zece kilometri (care încep brusc şi se termină inopinat) de către Emil Boc.
Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu mici Elveţii, frustraţi că nu putem avea o Românie.
