PELERIN PE „DRUMUL LUI IACOB”. Un profesor de 69 de ani a străbătut de două ori El Camino de Santiago. Anul viitor, va face călătoria pentru a treia oară!

Pentru unii, drumul către sine înseamnă o rugăciune, o carte sau privirea celui drag. Pentru alţii, calea către propriul eu este chiar Drumul.

Un hunedorean s-a încumetat să facă de două ori o astfel de călătorie. A străbătut El Camino după ce a călătorit 40 de ani pe trei continente!

Este cel mai important drum pe care l-a făcut în cei 37 de ani de când umblă hai-hui prin lume. Peste 150.000 de pelerini şi 3 milioane de turişti ajung în fiecare an la Santiago de Compostela.

El Camino e un traseu marcat în toată Europa şi străbătut per pedes de oameni de pe întreaga planetă. Emil Teodorescu l-a parcurs de două ori în ultimii patru ani. Iar la anul, îl va face pentru a treia oară. Performanţa a făcut din el singurul hunedorean în viaţă care are o statuie.

Bărbatul are 69 de ani şi e profesor de geografie. De patru decenii, bate lumea în lung şi-n lat. De multe ori, cu bicicleta sau pe jos. A văzut 50 de ţări de pe trei continente şi n-are de gând să se oprească atâta vreme cât îl ţine buzunarul.

„Camino e o boală!”

Timp de 300 de ani, principalul motiv al străbaterii El Camino a fost cel religios. Pelerinii francezi din Evul Mediu parcurgeau drumul ca să ceară protecţie şi ajutor Sfântului Iacob. Pentru Emil Teodorescu, traseul lung şi dificil a avut alt scop. A fost un test al rezistenţei fizice şi o incursiune în propria experienţă de viaţă.

Drumul porneşte din multe oraşe ale Europei şi traversează Spania de la Est la Vest, de la Pirinei până la Oceanul Atlantic. E marcat pe tot continentul – ca o pânză de păianjen. Săgeata galbenă şi Scoica sunt simbolurile care arată Calea oricărui pelerin, iar în final, toate traseele ajung în acelaşi punct, la Santiago.

Emil Teodorescu a aflat de Camino de pe Internet, acum 13 ani, Şi nu-l putea rata. Explicaţia e simplă, spune profesorul: „Camino e o boală. Te-apucă nerăbdarea să-l faci!”.

L-a parcurs de două ori până acum. Prima dată, în 2009 – pe varianta franceză. Nu din motive religioase. Doar ca performanţă sportivă. Cel puţin aşa a scris în chestionarul pe care-l completează fiecare pelerin la plecare.

A pornit la drum cu o colegă, tot profesoară, dar a sfârşit călătoria de unul singur. Femeia a clacat şi s-a întors acasă după 10 zile.

Aventura vieţii – Camino Francez

Când a plecat din Sain-Jean-Pied-de-Port, habar n-avea ce-l aşteaptă. Cu bagaje prea multe şi prea grele şi fără să ştie secretul care te-ajută să străbaţi cu bine calea de 827 de kilometri. A traversat Pirineii cu adidaşii rupţi şi cu picioarele pline de răni. În fiecare zi, a aruncat câte ceva din rucsac, să-l facă mai uşor. Tocul periuţei de dinţi a fost ultimul lucru la care a renunţat şi tot i-au rămas 9 kilograme de cărat în spinare.

Pelerinii străbat Drumul aşa cum pot. Strădania e recunoscută şi dacă-l faci cu bicicleta ori călare. Cei mai mulţi se încăpăţânează totuşi să ajungă la capăt lui pe jos. La fel a făcut şi Teodorescu. Mergea 30 de kilometri pe zi, Altfel n-ajungi la timp în refugiul de cazare şi dormi pe jos sau afară, sub cerul liber.

 

„Pe Camino ai timp să-ţi revezi toată viaţa. Prima săptămână e cumplită. Până începi să cunoşti alţi pelerini. Socializarea e foarte importantă. Dacă mergi singur, o iei razna. Trebuie să-ţi împarţi traseul cu cap, ca să reuşeşti. Cinci kilometri asculţi muzică, cinci kilometri vorbeşti cu alţii, cinci kilometri înjuri şi te-ntrebi ce cauţi acolo. Ai momente când te simţi inutil. Abia seara simţi satisfacţia – când îţi dai seama de kilometrii parcurşi. Dar fericit cu adevărat eşti doar atunci când ajungi întreg acasă”, s-a convins hunedoreanul, încă nedumirit ce l-a îndemnat exact spre nebuneasca aventură.

De ce-a plecat pe jos pe drumul de peste 800 de kilometri? Răspunsul ar putea sta în bucuria că a reuşit să termine călătoria. Că a ajuns la capătul Drumului! Dovadă e Credencial-ul. Un fel de paşaport care atestă calitatea de pelerin. Îl cumperi cu 3 euro de la orice biserică sau refugiu de cazare şi are pe el data şi locul de unde-ai plecat, plus ştampilele cu care te alegi pe traseu. La sfârşit, îl foloseşti ca să primeşti „Compostela” – un act în limba latină, care dovedeşte că ai parcurs întregul drum.

Al doilea Camino – Ruta de Coastă

În 2009, Emil Teodorescu nu s-a oprit la Santiago. A mers pe jos încă 3 zile, să ajungă până la „Capătul Pământului” – după cum se traduce cel mai vestic punct din Europa, Finisterre. După 4 ani, a găsit un motiv să plece iar pe El Camino.

„Am stat o lună în cârje, după o ruptură de ligamente cu care m-am pricopsit la un concurs de ciclism, în Ungaria. Când m-am înzdrăvenit, am plecat pe Camino să-mi dovedesc că mai sunt în stare să merg pe picioare”, povesteşte hunedoreanul.

De data asta, ştia ce înseamnă călătoria. Şi-a luat un rucsac mai uşor şi a ales alt traseu – Camino del Norte sau Ruta de Coastă. E mai scurt cu 100 de kilometri şi mai puţin aglomerat decât Camino Francez, pe care-l străbat 80 la sută dintre pelerini.

„Camino del Norte se încheie tot la Santiago, dar peisajul e diferit. Traseul e deluros şi nu-l străbat prea mulţi români. În august 2009, am fost al 16-lea român care făcea Camino Francez de la începutul anului. Iar în iunie 2013, un singur român plecase pe Camino de Norte în ultimii doi ani, înaintea mea”, explică drumeţul.

Călătoria a durat 33 de zile şi a pornit din Bilbao – un oraş din Nordul Spaniei, cel mai mare din Ţara Bascilor. Hunedoreanul şi-a luat, din nou, şi fosta colegă – profesoara Mariana Fekete. Femeia a biruit de data asta, dar Teodorescu mai că s-ar fi întors din drum. Mai ales din cauza vremii.

„Am făcut peste 700 de kilometri în adidaşi chinezeşti – nu în bocanci, ca alţii. Până la Santiago, mi-am rupt încălţările şi am fost tot timpul ud la picioare, dar cel puţin nu m-am ales cu răni”, explică dascălul despre călătoria care l-a costat 810 euro.

600 de euro s-au dus pe transport şi cazare, iar restul, pe mâncare. Aceasta din urmă, cu mare economie. Din 6 euro mânca două zile. Un cârnat, o ciocolată, o franzelă şi o conservă de peşte. Suficient cât să fie în formă.

[wzslider autoplay=”true”]

Mii de fotografii şi 100 de prieteni

„De ce să faci 800 de kilometri pe jos spre Camino de Santiago şi nu de la Satu Mare la Constanţa?”, se întreabă acum Emil Teodorescu.

Şi-şi răspunde singur.

„Pentru că încărcătura locului de covârşitoare şi ţi se revarsă în suflet şi în gânduri cu fiecare zi în care mergi pe Drum. Pentru că de 1.000 de ani de când oamenii merg pe aceeaşi Cale au imprimat locului o nobleţe mai presus de orice înţelegere. Pentru că orice pelerin este respectat, salutat şi îndrumat în satele spaniole prin care trece. Pentru că nu te mănâncă dulăii de viu în timp ce vreun moşneag proptit în bâtă se uită la ei de-a-mboulea, dacă nu cumva se şi distrează. Pentru că drumul e marcat atent şi ajungi foarte rar la şosea. Pentru că nu te calcă nimeni cu maşina. Pentru că te poţi odihni pe o bancă din piatră, veche de 900 de ani, şi pentru că frumuseţea vechilor cetăţi, a castelelor şi bisericilor îţi taie răsuflarea”.

Teodorescu s-a întors de pe Camino cu mii de fotografii şi cu 100 de prieteni – străini şi români întâlniţi pe traseu. Dar înainte de toate, s-a întors împăcat cu el. Se ţine catolic, aşa că avea de făcut trei pelerinaje importante în viaţa asta – la Biserica „Sfântul Petru” de la Roma, pe Muntele Sinai şi la Santiago de Compostela. Pe primele două le împlinise şi cum să fi renunţat la Camino?!

„Mulţi mă întreabă dacă sunt sănătos la cap, când află că am făcut Drumul de două ori. Da! Am tot dreptul să mă consider normal pentru că am întâlnit oameni mai nebuni ca mine. Eu am plecat pe Camino din Franţa. Alţii ies pe uşa casei şi se opresc la Santiago. Merg ani în şir până la capătul călătoriei. Am cunoscut un bărbat cum nu sunt mulţi. A plecat spre Santiago din Ierusalim. Mergea pe jos de 3 ani – mai bine de 8.000 de kilometri. Îi numeri pe degete pe cei care au curajul să facă asta!”, spune profesorul.

Amintiri

Teodorescu pare să-şi fi visat călătoriile de copil. De-asta s-a şi făcut profesor de geografie. Din pasiune pentru drumeţie. Toată viaţa a alergat după ceva. Din Europa până-n Africa, prin China şi India, apoi prin cele două Americi. A cutreierat Pământul în toate direcţiile. Din ‘76, când şi-a luat o Dacie cu care a văzut ţările socialiste.

„Am început cu Ungaria. Făceam turism cu cortul în portbagaj. Pe atunci, nu puteai ieşi din ţară decât o dată la 2 ani. După ‘89, lucrurile s-au schimbat. M-am putut bucura cu adevărat de pasiunea mea”, explică dascălul, bucuros să-şi treacă în revistă călătoriile şi mai cu seamă oamenii cunoscuţi prin lume.

De la norvegieni care vorbeau româneşte şi l-au găzduit în Pensinsula Scandinavă, la imigranţi pakistanezi cărora le-a fost oaspete în Marea Britanie. De la oameni care dansau tango pe străzile din Buenos Aires, la Taj Mahal-ul din fascinanta Indie – săraca ţară bogată. De la Parisul pe care l-a văzut plângând de emoţie, până la curăţenia şi punctualitatea neamţească pe care le-a descoperit în China – unde până şi „babele dansează şi fac gimnastică dimineaţa”, s-a lămurit călătorul.

În ‘98, a văzut „pe viu” Campionatul Mondial de Fotbal din Franţa.

„Am plecat 53 de români la Bordeaux şi m-am întors doar eu, ghidul şi şoferii. Restul au rămas la muncă, fiecare pe unde avea câte-un angajament”, povesteşte Teodorescu.

Să trăieşti pentru tine!

De 40 de ani, profesorul îşi notează conştiincios impresiile din fiecare călătorie. La fel face şi cu antrenamentele care-l păstrează în formă. Merge zilnic pe jos sau cu bicicleta. E veche de jumătate de secol, dar face cu ea 8.000 de kilometri pe an.

„O am de la începutul anilor ‘60, când am făcut turul României. Cadrul e original, dar piesele trebuie înlocuite continuu”, explică drumeţul, cândva ciclist de performanţă.

Emil Teodorescu a văzut până acum 700 de oraşe de pe harta lumii – în 50 de ţări de pe 3 continente. De fiecare dată, s-a întors acasă, la nevastă, la fiicele gemene şi la nepotul de 6 ani. N-a făcut-o din patriotism. Ci din realism. Şi cu convingerea că ţara lui e singura fereastră prin care poate vedea şi înţelege lumea. Dacă ar fi să aleagă, ar vrea să se fi născut în Norvegia. Peisaj fascinant, nivel de trai ridicat, speranţă de viaţă de 80 de ani, analfabetism zero şi politici sociale şi de sănătate puse la punct.

„Poate crede românul de rând că, în Norvegia, dacă ai cancer şi eşti asigurat, o ambulanţă şi o asistentă stau permanent în faţa casei tale?”, se întreabă profesorul.

Abia întors din Albania şi Macedonia, îşi face planuri pentru alte călătorii. Anul viitor, se întoarce pe „Drumul lui Iacob”. Vrea să facă şi Camino Portughez – din Lisabona spre Santiago. Şi nu se opreşte aici pentru că marele lui vis e altul. Să ajungă-n Japonia. Din pensia de 1.500 de lei o să-şi pună deoparte şi pentru călătoria asta. Şi o cutreiere lumea atât cât o să-l ţină buzunarul.

După câte a văzut în patru decenii, e împăcat cu el însuşi. Iar dacă mâine închide ochii, nu-i pare rău. Şi-a condus viaţa după aceeaşi filosofie. Trebuie să-ţi oferi în fiecare zi cel puţin o plăcere. Să trăieşti pentru tine!

„Par egoist când spun asta. Dar în realitate, toţi gândim aşa. Doar că n-avem puterea să recunoaştem!”, e de părere Emil Teodorescu.

–––––––––––––––––––––––––

INEDIT. O statuie pentru cel mai îndrăzneţ român!

Camino Francez n-a fost doar o aventură pentru profesorul Emil Teodorescu. Performanţa i-a adus şi o statuie – în mărime naturală, plus un premiu de 1.000 de euro. „La întoarcerea de pe Camino, am aflat de un concurs. Cea mai mare companie de produse alimentare din lume premia cea mai îndrăzneaţă faptă a unui român, într-un interval de timp dat. M-am înscris şi eu. Mi-am povestit aventura şi am câştigat premiul cel mare – o statuie şi 1.000 de euro”, e bucuros drumeţul. Statuia a stat trei luni în faţa Teatrului din Hunedoara. Apoi a dus-o acasă şi i-a găsit loc pe scara blocului. „Când s-au speriat toţi vecinii, i-am dat-o unui fost elev. Acum e expusă într-o cabană de la Cinciş”, explică profesorul. Mia de de euro i-a rămas lui. Şi cu ea şi-a împlinit visul de-o viaţă. A văzut America!

–––––––––––––––––––––––––

Domnului profesor, cu dragoste!

Emil Teodorescu a predat geografia 37 de ani, la aceeaşi şcoală – Generală nr. 9 din Hunedoara. 20 de ani a fost director – până în 2008, când s-a pensionat. În fiecare duminică, îşi ducea elevii în expediţii – prin munţi şi pe jos. Mulţi îşi amintesc cum ascultau cu gura căscată impresiile de călătorie ale dascălului care venea zi de zi cu bicicleta la şcoală. „Orele profesorului Teodorescu erau un adevărat spectacol al descoperirii Pământului. Avea metode interesante de predate”, povesteşte Ciprian Iancu, amintindu-şi cum a învăţat el capitalele lumii. „‘Când uiţi care-i capitala Tanzaniei, îţi închipui că intri la Alimentara şi întrebi: Dar e salam?Atunci o să ştii că oraşul acela se numeşte Dar es Salam’.Aşa ne spunea profesorul. Iar la Etiopia, era suficient să ţinem minte că Addis Abeba înseamnă ‘floare veşnic tânără‘“, rememorează Iancu, cu regretul că dascăli ca Emil Teodorescu sunt din ce în ce mai puţini astăzi.

–––––––––––––––––––––––––––––––-

XI este secolul în care a luat naştere El Camino de Santiago