29 de persoane au murit, iar alte nouă au fost în incapacitate temporară de muncă în urma accidentului colectiv de muncă de la Întreprinderea Minieră Vulcan, din data de 18 septembrie 1989
În ziua de 18 septembrie 1989, Virgil Cazan se afla la Serviciul Salarizare din cadrul Întreprinderii Miniere Vulcan când a aflat cumplita veste:
„Eu eram de trei ani normator, imediat după accidentul care avusese loc tot la Vulcan. În ziua de 18 septembrie eram cu nişte situaţii la Serviciul Salarizare. A venit secretara de la sectorul I, unde lucram şi eu, şi mi-a zis <Domnule Cazan, iar avem explozie!>. <Unde?>, am reuşit s-o întreb. <La grupa lu’ Valică!>. N-am mai stat. Ştiam că sunt mulţi oameni în subteran, că se înainta pe două fronturi paralele. Sectorul nostru terminase o zonă înspre Paroşeni şi acum oamenii munceau la alta, de unde se putea extrage cărbunele vreo 5 – 6 ani. Se executau lucrări de înaintare pentru pregătirea panourilor de exploatare. Ştiam şi că e stricată combina de înaintare şi că erau acolo muncitori de la Service să o repare. N-am mai întrebat nimic, n-am mai anunţat pe nimeni. Am fugit şi m-am dezechipat. Erau cam 2,5 kilometri până la locul de muncă, ştiam anumite drumuri ca să ajung mai repede. Am ajuns la puţ, la ascensor. Imediat am realizat că sunt mulţi oameni accidentaţi”.
Primele două victime
Virgil Cazan îşi aminteşte cu precizie despre primele victime pe care le-a văzut: „Am fost primul la puţ. Am găsit doi ortaci, un militar şi un lăcătuş. Erau căzuţi pe vatră. Militarul căzuse şi fusese izbit. Suflul exploziei l-a aruncat pe fiarele din siloz. Celălalt avea casca băgată în cap, i se vedeau creierii. Avea şi un ochi scos. Ce să mai salvezi?! Ce să mai facem?! Au venit salvatorii. Am apucat să dau telefon la centrală, să elibereze zona, să găsească traseul liber de vagonete să putem să îi scoatem pe cei doi cu cărucioarele, sperând că îi mai putem salva”. Imediat au venit şi salvatorii. Au intrat în subteran.
Specialiştii spun că nu există un timp optim de intrare în subteran în urma unei explozii. Dan – Iosif Surulescu, care la vremea respectivă era inginer stagiar la IM Vulcan, spune că salvatorii ar fi intrat oricum: „Nu poţi să nu intri. Salvatorii semnează un angajament că nu au nicio pretenţie, că nimeni nu se face vinovat dacă li se întâmplă ceva”. Şi Cazan susţine această idee şi declară că minerii nu se lasă unul pe altul şi că „toţi vin în ajutor”. Oamenii începuseră să se adune. Vestea că la mină a avut loc o explozie s-a răspândit imediat în oraş.
Morţii, aduşi la suprafaţă
Accidentaţii care s-au aflat în partea dreaptă, acolo unde era combina de înaintare defectă, au fost aduşi destul de repede la suprafaţă. Virgil Cazan povesteşte că problemele au apărut cu cei aflaţi în partea stângă: „Fusese o surpare pe 20 – 30 de metri, nu se putea săpa că tot venea de sus. A durat cam două săptămâni până i-au scos pe toţi. Salvatorii intrau non-stop să găsească o firidă să poată ajunge la ei.
Supravieţuitorii au fost în partea superioară a rampei de pe galeria principală. Acolo e curent de aer proaspăt. Alţii, trei la număr, erau într-o nişă şi au scăpat. Unul era în locomotivă şi aşa a scăpat. Vasile Durneac, zis Carbid, de exemplu, a scăpat şi de această dată. Era a doua oară când supravieţuia unei explozii, după cea din 1986. Mulţi dintre morţi au fost scoşi pe puţul principal şi pe o galerie. Cum îi scoteau, îi băgau imediat în salvare”.
5 militari, printre morţi
Danciu Teodor, Matei Ştefan, Măstan Mircea, Stanciu Gheorghe şi Toth Alexandru s-au numărat printre victimele accidentului de la Vulcan, din 18 septembrie. Erau cinci din cei aproximativ 700 de militari în termen de la Vulcan. În toate cele 13 exploatări miniere existente în 1989 în Valea Jiului erau câteva mii de soldaţi în termen. După greva minerilor din 1977, Ceauşescu a vrut să militarizeze Valea. Apoi, forţa de muncă a devenit deficitară, cu toate că se încerca aducerea de oameni în zonă prin celebrele „Acţiunea 7.000” şi „Acţiunea 9.000”. Practic, întreprinderile din marile oraşe trebuiau să trimită muncitori în Valea Jiului.
Pentru că nu mai ajungea forţa de muncă, lipsa acesteia a fost compensată cu militarii în termen. Pentru Valea Jiului, aceştia reprezentau o forţă de muncă disciplinată. Aveau 10 zile de instrucţie şi apoi intrau în subteran, dar, de regulă, erau pe post de vagonetar. Li să plătea 30 la sută din salariu, iar restul de bani mergea la Ministerul Apărării Naţionale. Ofiţerii lor intrau o dată pe lună în mină, în inspecţie. Luau 30 la sută şi restul Ministerul Forţelor Armate. Lucrau şi ei pe patru schimburi, a câte şase ore, iar lunea nu mergeau la muncă. Deja, în septembrie 1989, după ce familiile militarilor în termen au tot presat, pentru că se temeau pentru vieţile copiilor lor, Nicolae Ceauşescu se gândea să scoată soldaţii din mină. Cel puţin aşa începuse să se vorbească prin Valea Jiului. Pentru cei cinci soldaţi morţi în 1989 acea idee n-a mai ajutat la nimic. Dan – Iosif Surulescu îşi aminteşte că ultima victimă scoasă din subteran era un militar în termen:
„S-a intrat non-stop în mină pentru că zilele treceau şi cadavrele nu mai erau aduse la suprafaţă. Ţin minte că ultimul militar a fost scos cu o macara. L-au tras, iar un picior i-a fost smuls. Familia n-a vrut să-l primească şi a mai durat o zi sau două până i s-a recuperat cu piciorul. Eu tocmai mă întorsesem din concediu, am tot intrat în subteran şi cred că schimbul de după mine l-a adus la suprafaţă. Victimele arătau groaznic, iar cei care le găseau trebuiau să facă schiţa locului, să indice poziţia în care le-au găsit”.
„A fost cea mai neagră zi a vieţii mele!”
În 1989, Constantin Lupu era inginer în cadrul Laboratorului Aeraj, Metan, Focuri şi salvator la Grupa de Salvare de la Centrul de Cercetări pentru Securitate Minieră Petroşani. În 18 şi 19 septembrie a intrat în mină ca să culeagă cât mai multe date pentru ca pe baza acestora să poată fi stabilite cauzele care au dus la tragedia în care şi-au pierdut viaţa 29 de persoane şi alte nouă şi-au pierdut temporar capacitatea muncă.
„Acesta era serviciul nostru. Trebuia să adunăm cât mai multe probe, să facem măsurători, tot, tot, ce se poate culege din mină atunci când are loc un accident. Există anumite lucruri care se urmăresc în cadrul unui proces de strângere de date de la locul accidentului. La Vulcan era al doilea accident cu victime multe în decurs de trei ani. În 1986, un dublu accident produs în două zile la rând a omorât 25 de oameni. Acum, alţi 29 îşi găsiseră sfârşitul. În primele zile după tragedie au reuşit să scoată la suprafaţă cadavrele a 21 dintre ei, dar opt au rămas în subteran”, îşi aminteşte Lupu.
14 zile în subteran
Calea de acces către opt dintre victime a fost blocată timp de 14 zile. Toată lumea căuta înnebunită unde se aflau cele opt cadavre, ce s-a întâmplat cu ele. Constantin Lupu rememorează că în data de 2 octombrie 1989 echipele de salvatori au ajuns, în sfârşit, la locul în care se aflau cele opt trupuri: „Am ajuns acolo şi le-am văzut. Intraseră în putrefacţie şi eu trebuia să fac schiţa. La un moment dat am rămas singur printre cele opt cadavre. M-a apucat o spaimă teribilă. Imaginile erau şocante. Niciodată nu am fost atât de disperat. A fost cea mai neagră zi a vieţii mele! N-o să uit niciodată ziua de 2 octombrie 1989. Tot mirosul acela parcă îmi intrase în oase, în haine, în nări, în suflet. Când am ieşit de acolo m-am dezbrăcat în totalitate. Simţeam că nu mai scap de acel miros. Ştiu doar că m-am apucat să fac schiţa cu poziţia cadavrelor”. Astăzi, Constantin Lupu este directorul INSEMEX Petroşani. Familiile victimelor accidentului de la Vulcan au primit câte 15.000 de lei, iar cei 29 au fost înmormântaţi pe cheltuiala minei. Văduvele care nu aveau serviciu au fost angajate la Întreprinderea Minieră din Vulcan. Minerii ştiu că faptul că au ieşit la suprafaţă este arătat de la lampă. Când aceasta este predată la Lămpărie e semn că ortacii au putut pleca spre casele lor. 29 de lămpaşe nu au mai fost predate în ziua de 18 septembrie 1989.
Arestările
În timp ce minerii încercau să-şi scoată ortacii decedaţi din subteran, la suprafaţă au început anchetele. Au venit şi securişti de la Bucureşti, s-au făcut analize şi s-au luat o mulţime de declaraţii. Dan – Iosif Surulescu îşi aminteşte că au chestionat pe toată lumea:
„Securiştii nu se prezentau niciodată. Ne luau la întrebări pe rând. Normal, au discutat cu toată lumea”. În restul ţării prea puţină lume ştia ce s-a întâmplat la Vulcan. Virgil Cazan îşi aminteşte că anchetele au continuat câteva săptămâni:
„Ţin minte că aveam alegeri de Partid, pentru următorii patru ani. Gheorghe Popescu era secretar de partid în organizaţia sectorului I, pe care eu o conduceam, fiind secretar de comitet. Venise unul să-l cheme până afară. Noi stăteam şi aşteptam că nu putem începe şedinţa fără Popescu. Erau prezenţi toţi mahării de la municipiu. Îmi mi-era ciudă că nu putea începe şedinţa pentru că îmi lipsea secretarul de partid din prezidiu. M-am dus după el, dar am văzut că era cu cineva. Comandantul miliţiei din Vulcan, Comănoiu, îl ancheta sub ziduri. Apoi îl băgase într-o încăpere unde îl interoga. Ce era să fac?! Ce, puteam eu să îl iau în şuturi pe comandant?! M-am întors şi l-am scuzat. Oricum, el n-a mai venit până după finalul şedinţei. Din ceea ce îmi amintesc, fiecare era anchetat de către altcineva. Veneau la mină şi îi interogau. După câteva zile i-au şi luat. I-au arestat şi i-au dus la închisoare, la Bârcea Mare, pe Andrei Fodor, Gheorghe Popescu, Grigore Pop şi Ştefanache Pricop”.
Cazan adaugă că cei patru au scăpat de acolo în decembrie 1989:
„Mi-a povestit unul dintre ei că în 22 decembrie 1989 s-au deschis porţile la Bârcea Mare şi unii au tulit-o. Au avut ceva altercaţii cu gardienii, care au tras după unii, dar ei au ajuns acasă. Pricop mi-a dat telefon să-mi spună că a venit acasă. Eu am trecut strada, pentru că familia lui Andrei Fodor locuia în vecini şi i-am spus tatălui lui că am venit să văd dacă a venit şi el acasă. <Cum să vină? Nu ştii unde e?!>, mi-a răspuns. <Da, dar uite că mi-a telefonat Pricop că a venit>, i-am explicat. <Nu se poate! Atunci al meu de ce n-a venit?!>, s-a întrebat tatăl lui Fodor.
După doi ani şi jumătate de la producerea accidentului cei patru au fost achitaţi, în baza a două noi expertize. Oricum, între timp parte dintre acuzaţiile care le fuseseră aduse au fost graţiate.
