Încerc să-mi imaginez, fără ca binenţeles să reuşesc, ce a trăit în ultimele clipe copilul omorât de acel câine, în Parcul Tei din Bucureşti. Ce or fi simţit părinţii lui, gândindu-se nu numai la faptul că le-a murit copilul de doar 4 ani, dar şi la modul în care acel copil a murit – muşcat de un câine? Cum va fi în continuare viaţa lor, marcată ireversibil de gândul la acele ultime momente?
Nu pot să mă transpun în locul lor – mintea mea refuză. Moartea acelui copil este în total dezacord, dacă pot spune aşa, cu pretenţiile României de stat civilizat. Nu pentru că întâmplări tragice nu se pot petrece, nu, deloc, ca jurnalist cunosc drama ascunsă de faptul divers. Moartea lui este de neconceput într-o ţară în care asemenea drame s-au mai petrecut, şi nu în trecutul îndepărtat, ci acum câţiva ani, cu un japonez, ucis şi el de un maidanez.
Pe de altă parte, asist la isteriile de semn contrar declanşate de întâmplarea tragică, isterii anti şi pro canine. Uciderea câinilor fără stăpân, ştiinţific numită eutanasiere, devine imperativă. Reţelele de socializare se umplu de îndemnuri la un fel de masacru, pentru că ceea ce s-a petrecut cu Ionuţ, copilul ucis, este într-adevăr extrem. Potaia urcă nesperat în poziţia de inamic public nr. 1 al României, nu-i aşa, civilizate. Presa se aliniază rapid, c-aşa este trendul. Câinii terorizează locuitorii unei scări de bloc, citesc pe undeva, nu ştiu exact unde, sau văd la TV o ştire pe această temă, nu ştiu exact la ce post. Era vorba despre o femeie în vârstă care aduna grijulie câinii de la bloc la ea în casă. Deci nu câinii erau de vină – arătaţi-mi animale care să nu vină la adăpost şi ceva hrană. Femeia era de vină, dar doar nu erau să ceară eutanasierea ei. Femeia avea probabil raţiune, câinii doar instincte, ceea ce îi transforma evident în terorişti. Imaginile aferente sunt din registrul terifiant: câini de tipul celor care apărau deţinuţii din lagărele de concentrare nazise sau comuniste – priviri injectate, colţi rânjiţi, agresivitate ucigaşă, în genul celei sugerate de turbare.
Reacţia este imediată. Deghizaţi sub denumirea generică de iubitori de animale, iubitorii de animale au început să posteze imagini cu capete secţionate de câini sau cu câţiva căţeluşi încercând în zadar să sugă de la o căţea moartă, cu dâre de sânge şiroindu-i de sub cap. Asta doriţi, suna acuzator morala fotografiilor. Alarmată, Brigitte Bardot i-a scris preşedintelui, pledând patetic în favoarea câinilor. Victimele câinilor, ucise sau muşcate, devin colaterale – preponderente sunt îndemnurile pacifiste şi acuzele voalate sau directe cum că suntem un popor crud, fără sentimente şi fără dragoste de animale. Căţeluşi pufoşi şi evident inocenţi privesc cu ochii lor candizi pe cei care aşteaptă cu bâta la colţ de stradă sau presară otrava letală pe sub scări sordide de bloc…
În context, joaca de-a referendumul a lui Sorin Oprescu a părut stupidă, demonstrând incapacitatea de a gestiona raţional o situaţie de criză în care s-a ajuns din cauza incompetenţei şi iresponsabilităţii administrative.
Oscilăm emoţional între extreme, lipsiţi de reacţie atunci când poate miza o justifică (tăierea cu 25% a salariilor nu a declanşat nici pe departe reacţii viscerale de tipul celor de acum, nici proteste prea hotărâte, nici mobilizarea societăţii civile – atâta câtă exista ea), dar hipersensibilizaţi de situaţii care ar fi fost perfect de evitat dacă societatea românească ar fi fost una funcţională. Sigur că Ionuţ n-ar fi trebuit să moară, sigur că îndemnurile la uciderea în masă a câinilor nu ar fi trebuit să aibă loc. Sigur că haitele de câini, paşnici sau nu, nu trebuie să bântuie medieval şi înfricoşător străzile oraşelor.
Doar că în toată această nebunie, se uită un lucru – doar oamenii gândesc. Sau ar trebui să o facă, mai înainte de explozia mămăligii…
