Fără să le cunosc, pot bănui dedesubturile schimbărilor petrecute intempestiv la Hunedoara – mă refer aici la demiterea doctorului Bende Barna. Dar aş vrea să tratez totul într-un alt context – cel al gradului de suportabilitate la care a ajuns populaţia din România.
Am impresia, şi cred că nu numai eu, că tot ce se face în ţara asta se face cu scandal, pompieristic, conceput parcă pentru a aduce nervii oamenilor în stare de maximă tensiune. După ce că salariile sunt mici, pensiile mici, criza continuă, imaginea pe care o avem în Uniunea Europeană este dezastruoasă, nu ştim ce mâncăm, cai, vită sau cu totul altceva, anul trecut a fost un an al maximelor încleştări, de la alegeri locale la generale trecând prin referendum. Asta după ce am suportat cele mai dure tăieri de salarii din Uniunea Europeană, măsuri de austeritate fără precedent după criza din 1929 – 1933. Nu e de mirare că atât de mulţi regretă comunismul.
Am fost anunţaţi că urmează regionalizarea, modificarea Constituţiei şi alte măsuri de reorganizare de diverse tipuri. Totul pare însă să se facă fără nici cea mai mică responsabilitate faţă de populaţia pe care cei ce doresc şi pun în operă aceste schimbări pretind că o servesc, că doar, nu-i aşa, acea populaţie sunt alegătorii în faţa cărora dau socoteală, etc. Responsabilitate în sensul unei anumite diplomaţii şi cu grijă – cel puţin aparentă – faţă de oamenii care nu mai ştiu ce să facă pentru a o scoate la capăt şi care poate ar fi de acord cu ceea ce li se întâmplă dacă ar simţi că decidenţii politici dau dovadă de o minimă compasiune şi dorinţă de a menaja populaţia. „Lipsă de comunicare” se spune. Numai că lipsa de comunicare devine o scuză în faţa a fel de fel de gesturi pripite, făcute fără cap sau ca urmare a unor motive ştiute pe de-a-ntregul doar de cei care decid. Şi nu se poate spune că apanajul acestui gen de gândire aparţine doar unuia sau altuia, se pare că Dumnezeu a fost suficient de democratic pentru a împărţi tuturor un fel de-a fi care împinge stresul oamenilor spre limita suportabilităţii. Pare că modul de gândire este următorul – cum să facem să scoatem cumva oamenii în stradă, dacă tot le-am tăiat salariile şi nu au ieşit în stradă, precum grecii.
Ministrul sănătăţii, Eugen Nicolăescu, anunţă brusc reorganizarea CJAS-urilor şi a DSP-urilor. Revine apoi şi spune că poate a fost – cum altfel – o posibilă greşeală de comunicare, dar efectul s-a produs, oamenii sunt agitaţi, şi-ar putea pierde un loc de muncă şi aşa prost plătit, şi aşa supus până nu de mult tăierilor de salarii. Că regionalizarea, că unii vor fi absorbiţi în alte structuri, că e nevoie de ei, şi alte asemenea poveşti care încearcă să dreagă busuiocul. Cum spuneam şi cu alte ocazii, noi, românii, avem multe vorbe înţelepte, una dintre ele fiind să măsori de două ori şi să tai o dată. Evident că totul se petrece taman pe dos, fără intenţie de a măsura, tai şi apoi gândeşti – dacă mai gândeşti. Nimeni nu pare să-şi mai amintească acum că până şi lideri PDL au spus că dacă măsurile anti-criză ar fi fost luate cu un an înainte, în 2008 adică, curbele de sacrificiu nu ar mai fi fost atât de mari. Dar cum s-ar fi reales Traian Băsescu în 2009?
De la naţional la local, pe acelaşi fir al „sănătăţii”, schimbarea doctorului Bende Barna a scos oamenii, cum s-ar spune, în stradă. Într-un oraş greu încercat şi el, în care păstrarea unui confort social este esenţială. Reacţia „străzii”, citeşte a angajaţilor spitalului, a fost promptă şi semnificativă, chiar dacă, previzibil, ea se va stinge repede. Ceea ce contează este nemulţumirea indusă într-o structură şi aşa instabilă, subfinanţată şi problematică – cea a sănătăţii, indiferent de motivaţie.
Inclusiv din acest motiv oamenii ajung să regrete comunismul – nu că le-ar fi dor de dictatură, doresc doar ceva mai multă ordine şi rigoare.
