În satul în care locuia bunica trăia o familie cam ciudată, formată din mama, tata şi doi copii. Li se spunea ai lui Chinţic. Erau printre bogaţii satului şi şi-ar fi putut permite să îşi împrejmuiască fântâna de la lângă casă. N-au făcut-o. În fiecare zi, pe la ora prânzului, cei patru membri ai familiei se aliniau, îşi luau avânt şi, rând pe rând, săreau peste fântâna adâncă de câţiva metri. Fiecare striga după ce trecea peste hău – „Tot atâta, Doamne!”. În mod curios, niciunul n-a păţit nimic, deşi fântâna era şi foarte lată. Ritualul era urmat zi de zi, an de an. Cu siguranţă, Dumnezeu s-a îndurat de ei. Nimeni n-a avut curajul să-i întrebe de ce fac asta. Nici ei nu au spus niciodată. Înainte de colectivizare au dispărut din sat, părăsind tot ce aveau. Neamurile lor au ajuns în ospiciu sau pe la închisoare, pentru că nu au vrut să dea de bună voie averea statului.
Mi-am amintit de povestea bunicii, gândindu-mă că întrucâtva poporul român seamănă cu ai lui Chinţic. În fiecare zi, politicienii sunt ca familia din satul arădean. Iau decizii nebuneşti, mereu şi mereu, iar atunci când au ajuns la capătul celălalt strigă parcă şi ei – „Tot atâta, Doamne!”. Nu se gândesc nici măcar o secundă că poporul pentru care cică lucrează s-ar putea să cadă în fântână, nefiind la fel de norocos.
Sigur că zi de zi, an de an, şi poporul sare peste hău. E doar mâna lui Dumnezeu, cred, care îl mai salvează. Altfel, nu îmi explic cum mai rezistă. Călcaţi sistematic în picioare, umiliţi şi jigniţi, parcă scuipaţi mereu în faţă, oamenii tot speră şi speră. Şi se aruncă peste fântână, crezând că lor nu li se poate întâmpla nimic. Şi acceptă să fie mereu minţiţi, dintr-un motiv care multă vreme mi-a scăpat şi care se cheamă laşitate, din păcate. „Tot atâta, Doamne!”, asta e deviza cu care credem că vom scăpa de toate. În rest, nu vă puneţi nicio speranţă. Ar mai fi una – peste vreo 3 ani o să vină iar să vă ofere şlapi, treninguri, ulei, zahăr, mălai sau Dumnezeu mai ştie ce.
