După bărbatul care a lucrat timp de trei ani la o mină din Valea Jiului, hunedoreanca Lucreţia Olariu a primit o pensie de urmaş, de şapte lei
Într-o poieniţă situată pe Valea Ponorului, la şapte kilometri de cel mai apropiat sat, are gospodăria Lucreţia Olariu în vârstă de 78 de ani. Se ajunge cu greu la casa ei, într-o zonă în care iluminatul electric este inexistent, pe un drum forestier şi plin de hârtoape. După ce bărbatul i s-a prăpădit, bătrâna a trăit în ultimii patru ani, având ca tovarăşi de viaţă câteva găini, un cocoş, un pisoi şi un câine.
La ce e bună o pensie de 7 lei
A avut o viaţă grea, după cum singură mărturiseşte, dar nici la bătrâneţe nu îi este mai uşor. Deşi pare incredibil, venitul lunar al femeii a fost în ultimii patru ani de 7 (şapte!) lei. Dovadă stă pe cuponul de pensie de urmaş. Bani cu care îşi cumpăra analgezice, deoarece are nişte afecţiuni mai vechi, care îi provoacă dureri crunte. “Banii, cât să îmi ajungă? Trimit după medicamente. După antinevralgice, nu după cele scumpe. Am luat şi patru pilule odată când nu am putut să mă scol”, povesteşte bătrâna. Femeia mai ia şi pastile de tensiune, care i-au fost aduse de doctoriţa Angela Moloţ. A găsit-o cu tensiune mare, iar la următoarea vizită i-a adus pastilele trebuincioase. La doctor nu a mai fost din anii ’50, când copiii erau mici.
O pensie “mai bună”, 46 de lei
Din luna decembrie a anului trecut, pensia Lucreţiei s-a majorat la 46 de lei. Faţă de şapte lei creşterea este notabilă, dar faţă de costul vieţii majorarea este o picătură într-un ocean. Totuşi tanti Lucreţia este foarte mulţumită cu noua pensie. “Ce să faci? Mulţumim şi de atâta, Doamne mulţam’! Dacă nu i-aş avea şi pe aceea, ce aş face? Şi la anii ăştia? Apoi cine nu-i beteag?”, se mai întreabă bătrâna.
Femeia este propriul ei poştaş
O dată pe lună, hunedoreanca coboară în satul Căzăneşti la factorul poştal să îşi încaseze pensia. Şapte kilometri pe jos, prin arşiţă sau zăpadă. “Mă duc mereu până în sat pe jos, după pensie. Plec dimineaţa, aştept până vine poştaşul pe la două, pe la trei, îmi dă banii şi apoi plec. Până seara, pe la şapte ajung înapoi acasă la mine”, mai povesteşte bunica.
Grădina şi cuibarul, pe post de supermarket
Lângă casă, bătrâna şi-a săpat o mică grădiniţă de zarzavaturi. Miercuri la orele amiezii, cultiva cartofii, pentru a avea provizii pentru la iarnă. Nu mănâncă cine ştie ce, dar să fie acolo. Pe lângă legumele din grădiniţă şi ouăle proaspete de la găini, Lucreţia Olariu, mai primeşte pachete cu alimente de la oamenii cu suflet mare care i-au aflat povestea şi nu au rămas indiferenţi, cum ar fi şi familia lui Mircea Moloţ, preşedintele CJ Hunedoara, care o vizitează periodic.
Valea Ponorului, singura casă pentru Lucreţia
Are ajutor un fiu care locuişte în Căzăneşti, care trece de câteva ori pe săptămână pe la ea, dar şi o fiică la Deva, care are probleme de sănătate. Dar de mutat de la căsuţa ei în alt loc, mai confortabil, nici nu poate fi vorba. S-a mutat pe Valea Ponorului, când s-a măritat, în urmă cu 64 de ani şi aici vrea să închidă ochii, cînd i-o veni sorocul. “Da, şti cum e la altul. Mai bine mori în patul tău şi nu mai ai bai cu nimeni”, spune bătrâna. Dacă ar avea o pensie mai mare, venerabila hunedoreancă ar economisi şi şi-ar mări gospodăria, cu un porc şi o vacă. După părerea ei sunt uşor de întreţinut, iar de urma lor ar obţine numai beneficii.
Un radio portabil, unicul paşaport spre civilizaţie
Seara, la lumina opaiţului, Lucreţia ascultă ştirile la un mic radio portabil, iar după ora 22, preferatul ei, teatrul radiofonic. Mai şi citeşte, când nu are treburi în gospodărie, deşi la şcoală a mers doar câteva luni. Literele şi cifrele le-a învăţat singură. Şi aşa îşi petrece zilele hunedoreanca, departe de graba şi agitaţia secolului vitezei, pierdută parcă într-o lume a ei, care a stat în loc.
“Eu trebuie să fac ceva, să lucrez. Dacă stau mai mult timp şi nu fac nimic, încep toate să mă doară. Dacă lucrez, parcă nu mai am nimic”, Lucreţia Olariu, 78 de ani
