Un hunedorean provenit dintr-o familie modestă din Hunedoara este sprijin şi model pentru zeci de tineri cu grave probleme de sănătate din vestul ţării, campioni ai competiţiei Special Olympics. Visul lui a fost acela de a deveni kinetoterapeut. Astăzi bucuria profesiei îi luminează viaţa: copiii îl iubesc, părinţii îl apreciază, iar Marius ne arată cum e „viaţa ca o vacanţă” în timp ce munceşti pe brânci.
Când a terminat liceul, oscila între o carieră în jurnalism, administrarea afacerilor şi kinetoterapie. Ca să aibă mai multe şanse la admitere, şi-a depus dosarul la toate cele trei facultăţi. La celelalte două a intrat la „fără taxă”, dar până la urmă aţa l-a tras tot spre „kineto”. „Eu eram o fire sportivă, iar specializarea de kinetoterapie se făcea în cadrul facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport. Bine, sigur că nu m-aş fi mulţumit să rămân doar un profesor de sport. Pentru mine era nevoie de o provocare. Doar sport era prea puţin, parcă. Nici nu i-am spus mamei că am intrat la administrarea afacerilor la Bucureşti, la fără plată. Nu cred că, dacă ştia, mă mai lăsa la kineto, la Timişoara. Le-am zis că şi colo, şi colo am intrat tot la „cu taxă”, aşa că n-au mai avut ce să facă şi m-au lăsat să-mi aleg ce îmi plăcea mai mult”, îşi aminteşte Marius.
Muncă din greu. Viaţa ca o vacanţă
Pentru părinţi n-a fost prea uşor. Marius Pârjol provine dintr-o familie modestă cu patru copii din Hunedoara, iar ca să îi ţii pe toţi la şcoli nu e deloc o treabă uşoară! Cu toate astea, familia l-a susţinut întotdeauna: i-a plătit taxa de 3.000 de lei în fiecare an dar, ca să mai pună şi el umărul un pic, în studenţie Marius s-a angajat la o benzinărie. Astăzi hunedoreanul este unul dintre puţinii fericiţi pentru care e valabilă maxima: „Munceşte cu drag şi nu va fi nevoie să lucrezi o singură zi”. Fotografiile în care apare la muncă, alături de copiii cu care lucrează ori imaginile de la competiţiile la care au participat împreună vorbesc de la sine: bucuria se citeşte pe chipurile copiilor, iar Marius pare a se distra mai tare decât toţi. Viaţa lui la serviciu pare o veşnică vacanţă.
Teoria, luată de la zero
Cu toate acestea, este enorm de mult de lucru. „Când am terminat facultatea şi m-am angajat, mi-am dat seama că nu eram deloc sigur pe ce am de făcut. Făcusem foarte puţină practică în facultate, aşa că întâlneam ziua un caz, mergeam acasă seara, reluam cărţile şi cursurile, citeam tot, studiam bine şi a doua zi aplicam întocmai. Mă mai consultam şi cu colegii mai experimentaţi, cu o fostă colegă care acum lucrează la Universitate. Dacă e obositor? Da, de fapt e epuizant uneori. „Însă nu ai cum să te opreşti. Te motivează tocmai bucuria. Când te uiţi la feţele lor, vezi că râd şi ochii le sunt luminoşi… tocmai asta îţi dă putere. Eu în fiecare zi o iau de la capăt şi nu simt că sunt obosit”, mărturiseşte cu sinceritate hunedoreanul într-o pauză de lucru. A lucrat mai întâi în sistemul de stat, însă după o vreme ajunsese să se simtă cumva „încremenit” acolo. De altfel, întotdeauna şi-a dorit mai mult. Mereu ceva nou de făcut, de învăţat. A fost momentul când în viaţa lui a apărut Fundaţia de Abilitare „Speranţa” din Timişoara.
Să renunţi, fără regrete, la o carieră în Vest
„Eu pe vremea aia mă pregăteam să plec kinetoterapeut în Germania. Făceam chiar şi cursuri de limbă germană. Studiam intensiv: două ore de patru ori pe săptămână. Vroiam să plec sută la sută şi mergeam la sigur”, îşi aminteşte Marius. Acela a fost momentul când directoarea Letiţia Baba l-a chemat la Fundaţia „Speranţa”. A renunţat pe loc să mai plece în Germania, unde ar fi putut să câştige de zece ori mai mult. Ce l-a convins? „Cei de la Fundaţie mi-au spus că voi avea cabinetul meu, tot spaţiul necesar şi îl voi amenaja eu exact aşa cum cred mai bine de cuviinţă.” Asta era ceva neaşteptat pentru un începător ca el, aşa că Marius a acceptat imediat oferta timişorenilor.
„Nu este deloc uşor pentru că noi, ca organizaţie, reuşim să oferim aceste servicii de recuperare gratuit doar în baza proiectelor pentru care aplicăm. Autorităţile statului nu ne susţin financiar, aşa că mereu trebui să căutăm noi şi noi surse de finanţare. Chiar şi acum… peste două luni se termină proiectul pe care îl avem în derulare. Sperăm să găsim şi de data asta o soluţie, doar că nu prea avem la ce aplica”. Una peste alta, de când cu bucuria asta de a munci, Marius a înţeles că nu doar banii te pot face fericit. Lucrurile mărunte, bucuria acestor micuţi, fiecare pas pe care, alături de specialişti, copiii aceştia cu nevoi speciale îl fac spre independenţă pot valora cel puţin la fel de mult ca un salariu de mii de euro în Vest.
Campioni la olimpiada destinului
Ce l-a impresionat pe hunedorean cel mai mult?
„La copii, totul mă impresionează. Totul şi toţi. Fiecare pas pe care copilul cu probleme grave locomotorii îl face cu tine este o bucurie şi un mare succes. Însă cel mai mult m-a impresionat Mario, un tânăr cu parapareză, abandonat, care nu făcea nicio terapie când l-am cunoscut eu. Era deja major, dar fusese abandonat de părinţi, crescuse pe la asistente maternale…. a avut o viaţă foarte grea. Ei şi, băiatul ăsta nu s-a plâns niciodată. El el mereu optimist. A făcut o şcoală, a terminat liceul, locuieşte singur şi, cel mai probabil în curând se va angaja ca farmacist. Noi ne ocupăm aici de copii, de la 0 la 18 ani, dar pe Mario n-am putut să-l las; l-am luat cu mine. Mă duc pe la el, îl vizitez… Trebuie să-i fie şi lui destul de greu singur… Acum nu mai e pacientul, e prietenul şi modelul meu”, mărturiseşte Marius. Cu el şi cu alţi câţiva copii şi adolescenţi nu a făcut doar terapie de recuperare, ci a participat şi la o sumedenie de competiţii. De la fiecare dintre ele, competiţii naţionale sau internaţionale, echipa hunedoreanului s-a întors cu o droaie de medalii. Marius le-a pierdut numărul. A fost cu copii la competiţii la Hunedoara, la Oradea, Târgu Mureş, i-a dus în Retezat la Olimpiada „Down Retezat”, dar şi la Zakopane – în Polonia, Ucraina, apoi la bazin şi la patinoar, mereu vesel şi neobosit. Un alt prieten al lui, Andrei, un tânăr cu Sindrom Down, a reprezentat România la Jocurile Olimpice din Koreea şi a obţinut o medalie de argint.
Kinetoterapeut şi pentru sportivi
Şi totuşi… ce s-a întâmplat cu copiii ăştia de s-au lipit aşa de tare de el?… „Copiii care au astfel de probleme de sănătate şi mai ales copiii cu sindrom Down cu care eu lucrez mult sunt foarte sinceri. Iubesc curat şi nu sunt capabili să te mintă niciodată”, spune Marius. Sunt diferiţi de ceilalţi copii… poate că, într-un fel, în sensul cel mai bun. Şi tocmai pentru că ţine la ei aşa de mult, proiectul lui pentru acest an este să ducă zece copii cu Sindrom Down la mare. „Să sperăm că vom strânge şi banii necesar, ca să putem merge”, zice Marius. Deşi actualmente stabilit în Timişoara, kinetoterapeut nu doar pentru copiii cu probleme de sănătate, ci şi pentru sportivii echipei de handbal HC Ghiroc, hunedoreanul nu s-a rupt niciodată cu adevărat de oraşul lui natal. Se întoarce cu drag la zilele de naştere ale prietenilor ori ca să-şi vadă familia care i-a oferit tot sprijinul pentru un start bun în viaţă. Şi speră ca, în anii care vor urma, organizaţia pentru care lucrează să deschidă un centru modern de recuperare şi la Hunedoara.
