Povești fascinante au circulat de-a lungul timpului despre râurile și lacurile din Hunedoara. Unele relatări păstrate de localnici vorbesc despre comorile ascunse pe fundul acestora, altele, mai înfiorătoare, scot la lumină tragedii inexplicabile. Folclorul local bogat în superstiții le-a atribuit unora chiar și puteri miraculoase.
Barajul Gura Apelor a fost inaugurat în 16 aprilie 1986, după 11 ani în care mii de oameni au muncit la construcţia lui. De-a lungul timpului, mai multe tragedii au marcat istoria sa. Una dintre cele mai stranii a fost cea a elevei de 14 ani din Lupeni, Daliana Rădoi, găsită înecată în ape la două săptămâni după dispariția sa în zona lacului. Dacă barajul nu ar fi existat, torentele ar fi avut efecte devastatoare pentru comunităţile de pe Valea Streiului. Cea mai mare tragedie provocată de viituri în zona Retezatului s-a petrecut în 12 – 14 iulie 1999, când 14 oameni dintr-o colonie muncitorească aflată în avalul barajului au murit. În lipsa barajului Gura Apelor, care să preia apele, debitul de 1345 metri pe secundă ar fi produs inundaţii catastrofale cu pierderi materiale şi umane greu de estimat, afirmau specialiştii.
Blestemul lacului Cinciș
Lacul Cinciş a intrat în folclorul local prin mai multe legende născocite de localnici, după ce, la începutul anilor 1960, cinci sate de pe Valea Cernei au fost strămutate pentru a face loc amenajării hidrografice.. Unele relatări arătau că lacul ar fi bântuit de sufletele morţilor din cimitirele înghiţite de apă, că aici s-au înecat oameni în fiecare an, iar cadavrele nu au mai ieşit la suprafaţă, că animalele nu se apropiau să bea apă din lac, iar pe fundul acestuia sunt şerpi imenşi şi chiar caracatiţe. Un caz straniu, petrecut în urmă cu câţiva ani, a alimentat imaginaţia localnicilor. Un copil pe nume Paul Bârnă s-a înecat în apele lacului, iar trupul nu i-a mai fost găsit. Alţi vizitatori ai lacului au susţinut că au fost martorii unor întâlniri cu forţe extraterestre.
Comoara din Strei
O legendă vorbeşte despre fabuloasa comoară a lui Decebal, ascunsă în albia Râului Strei. Potrivit unor relatări, romanii au descoperit o parte din comori, după ce Biciclis, un get care ar fi ştiut locul ascunzătorilor, a fost luat prizonier şi ar fi dat în vileag povestea. Mai mulţi istorici din secolul XVI relatau despre o comoară extrem de valoroasă descoperită de pescari, în râul Strei. „În numitul râul Sargeţiei, pre care romanii îl cheamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.
Legendele lacurilor
Legendele din popor au atribuit originii lacurilor glaciare din Retezat explicaţii fantastice. Se spune că pe vremuri trăiau uriaşi, care îşi coborau braţele în munte făcându-şi „căldări” adânci din piatră în care se aduna apa, iar ei îşi potoleau setea aici, după luptele sângeroase. Într-una din aceste bătălii, un uriaş ar fi lovit cu baltagul muntele care poartă acum numele Peleaga. Coama muntelui s-a desprins şi a fost aruncată departe, în Valea Pietrelor, iar astăzi locului i se spune Vârful Lolaia. Osteniţi de luptă, uriaşii au săpat câte un ceaun în trupul Pelegii, iar altul a fost scobit în cel al Zănoagei. Apa s-a strâns astfel, formându-se Lacul Bucura şi Lacul Zănoaga. După ce au sorbit uriaşii apa, au sărit mai mulţi stropi şi astfel s-a format o mulţime de tăuri în jurul celor două lacuri. Potrivit legendei, uriaşii au fost înfrânţi de un voinic al locului. I-a tăiat capul unui căpcăun, iar acesta s-a transformat într-un munte de piatră, căruia i se spune Retezat.
Izvorul de la mănăstirea Prislop
Mănăstirea Prislop ascunde secrete fascinante. Aici se află, nu doar locul de veci al părintelui Arsenie Boca, dar şi mormântul fiicei domnitorului muntean Moise Vodă. Domniţa Zamfira (Saphira) a fost cea care a finanţat ridicarea bisericii de piatră din curtea aşezământului, la mijlocul secolului XVI. O legendă spune că domniţa s-a vindecat, bând din apa izvorului care trece prin curtea mănăstirii. Atunci a decis să ridice biserica, pe care a împodobit-o cu odoare şi mai apoi, a înfiinţat în apropiere o şcoală de cânăreţi bisericeşti. Informaţiile oferite de istorici despre Zamfira sunt diferite faţă de legenda domniţei, însă povestea adevărată a acesteia este la fel de tulburătoare.
Fântâna Castelului
Fântâna Castelului Corvinilor are o simbolistică aparte. Veche şi adâncă, fântâna săpată în stâncă a adunat pe fundul ei, tone de monezi. Din anii 1970 nu a mai fost decolmatată, iar obiceiul aruncării banilor în fântână este împărtăţit atât de vizitatorii din ţară, cât şi de străini. Potrivit legendelor, fântâna a fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Iancu de Hunedoara le-a promis că dacă vor găsi apă, vor fi eliberaţi. Se spune că prizonierii au săpat 15 ani până să dea de apă, însă nu au mai fost eliberaţi. Între timp, Iancu murise, iar soţia sa, Elisabeta Szilágyi, a hotărât uciderea turcilor. Pe fundul fântânii a fost descoperită o inscripţie, tradusă ca: „Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică“. Mult timp, inscripţia a fost interpretată altfel: “apă aveţi, dar inimă nu”, le povesteau ghizii castelului turiştilor care vizitau fântâna.
