O hunedoreancă de 68 de ani care a practicat echitaţia la „Steaua” povesteşte despre nobleţea unui sport prea puţin apreciat în România
S-a născut în cel mai înalt punct locuit permanent din România. Pe Vârful Omu – la peste 2.500 de metri altitudine. Fără doctor şi fără moaşă.
De 40 de ani, trăieşte la Deva. Este fiica unui meteorolog şi a unui medic care a renunţat la meserie ca să devină cabanier. Aşa s-a întâmplat că Mihaela Jalbă a venit pe lume în Cabana Omu.
Şi-a petrecut copilăria la 16 kilometri de Braşov, în comuna Fundata. Şi atunci şi-a descoperit pasiunea pentru cai.
„Pe vremea când mama era medic, nu erau mijloace de transport în comună. Aşa că mergea cu calul să-şi viziteze pacienţii. Nu împlinisem 10 ani când am urcat şi eu, pentru prima oară, în spinarea unui armăsar. N-aveam şa, dar am reuşit să fac câteva ture, chiar dacă am urcat pe partea dreapta, contrar regulilor”, îşi aminteşte Mihaela Jalbă.
Din vârful muntelui, în şaua calului
De dragul cailor, Mihaela Jalbă şi-a pus în cap să facă echitaţie. S-a mutat la Bucureşti şi s-a înscris la cursuri, la clubul „Steaua”.
„De la prima lecţie mi-am dat seama că nu ştiu decât să mă ţin în spinarea calului, deşi călăream de ani buni”, îşi aminteşte femeia, care avea să ajungă mai târziu la „Ştiinţa” – un club mai modest, dar de numele căruia se leagă multe dintre premiile hunedorencei. Primul concurs a înseamnat pentru ea şi prima victorie – în 1964.
„Am luat locul I. Îmi amintesc şi calul cu care am concurat. Se numea Sapa. Au urmat Sulina – un exemplar excelent din rasa Nonius, Ben – o fostă „vedetă” a Operei din Bucureşti, Columb – un Pur sânge englez care mă căuta prin buzunare după zahăr şi preferatul antrenorului de-atunci al clubului, maiorul Mihai Măinescu”, povesteşte fosta sportivă.
Riscurile pasiunii
Chiar dacă învăţase multe dintre tainele echitaţiei, femeia n-a fost scutită de accidente de-a lungul carierei sportive. Un antrenament s-a încheiat crunt – cu o ruptură de claviculă.
„După două-trei obstacole, m-am trezit la pământ. Aveam clavicula praf. Doctorii mi-au spus că trebuie să mă operez urgent, dar nici n-am vrut să aud de spital – în ciuda durerii care mă chinuia”, povesteşte Mihaela.
Trei săptămâni, a stat departe de cai. Strângea din dinţi şi nu se împăca deloc cu ideea că accidentul ar fi putut s-o scoată definitiv din competiţii. Salvarea i-a venit de la un vecin – arhitect de meserie, dar şi cu câteva cunoştinţe de medicină.
„A răsucit o cameră de bicicletă în forma cifrei 8 şi mi-a fixat-o pe umeri, prin spate – ca să-mi prindă toate oasele. M-a ajutat Dumnezeu să-mi revin şi m-am întors la antrenamente”, spune femeia, explicând că, de altfel, săritura peste obstacole este cea mai complicată în echitaţie.
Dacă nu te coordonezi perfect cu calul, n-ai nicio şansă să treci peste gradul de 1,90 metri.
Obstacole prin gardul viu
Hunedoreanca îşi aminteşte de altă păţanie, care i s-a tras tot de la obstacole. Încălecase pe Logodna, iar calul se apropia de obstacol.
„Eram obosită şi nu mai reuşeam să-l strunesc. Mi-a simţit slăbiciunea şi s-a comportat ca atare. În faţa obstacolului, s-a oprit brusc, iar eu au zburat efectiv din şa”, rememorează fosta călăreaţă.
O competiţie i-a rămas în memorie ca şi când s-ar fi întâmplat ieri. Pentru că a scos-o din concurs.
„Eram furioasă. Trebuia să încalec un alt cal şi am aflat asta exact înainte de concurs. Aranjamente de culise – ca-n orice sport. Deci, n-am avut de ales. Am intrat pe teren în galop. Am salutat juriul şi am trecut cu bine de primul obstacol. La al doilea, calul a sărit peste gardul viu care împrejmuia pista. Evident căam fost descalificată pentru părăsirea terenului de concurs”, povesteşte Mihaela Jalbă.
Pe tuşă, după 10 ani
După 10 ani, sportiva a fost silită să renunţe la competiţii – din pricina altei pasiuni: dansurile populare.
„Atât am ţopăit pe scenă, încât m-am trezit cu probleme serioase la rinichi”, explică femeia.
Dacă nu se mai putea apropia de cai, n-o mai lega nimic de Bucureşti. În 1973, s-a mutat la Deva. Şi-a făcut o familie şi s-a dedicat meseriei. A fost asistentă medicală la Spitalul Judeţean. De câteva ori, a mai avut ocazia să stea în preajma cailor, dar pentru scurt timp.
„Într-o zi, am aflat că un fost antrenor de tenis avea un Pur sânge englez – Reveria. Am întrebat în stânga şi-n dreapta până când am reuşit să aflu cine este. Vreo trei ani, am călărit-o pe Reveria. Din păcate, a fost omorâtă la potcovit”, îşi aminteşte fosta sportivă, care s-a ales şi cu o poreclă în urma pasiunii sale pentru cai.
Colegii de şcoală îi spuneau „Armăsar”.
La 68 de ani, Mihaela Jalbă are încă ţinuta unei sportive – printre ultimii care mai pot povesti despre o şcoală de echitaţie care a dat lumii mulţi campioni.
––––––––––––––––––––––––
„Stilul. El este cel care diferenţiază echitaţia de orice alt sport. Şi dincolo de legătura dintre om şi animal, echitaţia îţi oferă o libertate pe care o simţi chiar în clipa în care porneşti în aventură”
Mihaela Jalbă, fostă sportivă
