Aninoasa, oraşul din care în vara anului 1990 un contingent important de mineri a plecat să lupte “în prima linie” pentru preşedintele lor Ion Iliescu, a ajuns în faliment.
“Nu ne imaginam că vom avea această soartă. Să trăim într-un oraş în care nu se găsesc niciun fel de locuri de muncă, iar tinerii supravieţuiesc din pensiile foştilor mineri sau au plecat de mult să muncească în Occident”, spune Paul David, membru în Liga pensionarilor mineri. Bărbatul are o pensie lunară de peste 2.300 de lei, bani care îi oferă un statut privilegiat faţă de alţi localnici. Are şi o listă întreagă de nemulţumiri. Pentru unele s-ar lupta încă, la propriu, chiar dacă în timpul Mineriadei spune că nu a făcut-o, însă ştie că nu va mai fi luat în seamă. “Aş ieşi din nou în stradă pentru a-mi face dreptate, dar acum a dispărut solidaritatea. Nu te susţine nimeni. Aici, oamenilor li se face lehamite când te văd că protestezi”, spune David. La 24 de ani de la evenimentele din iunie 1990, cea mai sângeroasă mineriadă a devenit un subiect tabu pentru mulţi dintre cei care au participat la ea. “Nu vreau să îmi amintesc de acele vremuri. Sacrificiul nu ne-a folosit la nimic”, spune, înainte de a întoarce spatele, un fost miner din Aninoasa, care a prins Mineriada din 1990 înainte de a se pensiona.
Pe strada care duce spre fosta mină a oraşului, vizitatorilor li se dezvăluie o lume pestriţă. Pe drumul aproape distrus de camioanele şi autobuzele fostei exploatării trec acum căutătorii de cărbune. Înarmaţi cu lopeţi, localnicii strâng huila de pe terasamentul căii ferate ori o încarcă din vagoanele de marfă care opresc în staţia Iscroni. La vederea paznicilor, hoţii de cărbune o iau la fugă cu sacii în spinare, spre coloniile oraşului. “Când Ceauşescu vizita Valea Jiului, se ridica un gard mare, ca el să nu vadă coloniile acestea unde trăiesc mulţi ţigani. Acum nimănui nu-I mai pasă de soarta lor şi de a noastră”, spune Vasile Pătrău, un alt fost miner.
Mineriada, uitată forţat în Valea Jiului
Mineriada a devenit pentru el un subiect tabu. Nu îşi aminteşte decât că la sosirea în Gara de Nord, minerii au fost preluaţi de oameni “din partid”, dar nu îi mai este clar cum s-au manifestat. Vasile refuză să intre în detalii. îşi strânge undiţa cu care pescuieşte în Jiu şi pleacă grăbit. Şoseaua spre Mina Aninoasa traversează apoi un cartier de blocuri părăginite, în faţa cărora câţiva beţivi se manifestă zgomotos. O mulţime de copii se joacă pe stradă, în jurul unor ruine, iar drumul se sfârşeşte în curtea fostei exploatări, închise din 2006. În zona industrială părăsită, timpul pare să că s-a oprit în loc, în anii comunismului, înainte ca mineriadele să fi avut loc. “De când au început disponibilizările, închiderile de mine și pentru că nu mai dă nimeni niciun ban pe mineritul din Valea Jiului, mineriada din 1990 nu mai contează decât pentru victime și pentru neamurile victimelor”, spune fostul miner Valter Cojman, încercând să găsească o explicaţie pentru “amnezia” ortacilor din anii 1990.
