Doi hunedoreni, pe care războiul i-a trimis, în 1943, într-un spital militar din Odessa, s-au întâlnit după 70 de ani, în urma unui articol publicat de „ZIARUL HUNEDOREANULUI”

Întâlnire tulburătoare la 7 decenii după al Doilea Război Mondial. Doi veterani pe care iarna lui ’43 i-a prins într-un spital de pe frontul de Răsărit, s-au întâlnit după 70 de ani, la Deva.
Nicolae Zeriu are 94 de ani şi stă de când se ştie la Ţebea. Maria Catiţa Costea are 90 de ani şi trăieşte la Deva.
În 1943, amândoi s-au aflat în Spitalul Militar de Campanie 623 din Odessa. Bărbatul a ajuns acolo cu un transport de răniţi de la Rostov, iar femeia era soră medicală. După 71 de ani, Zeriu a ţinut morţiş s-o întâlnească pe fosta camaradă de front, după ce a aflat din „Ziarul Hunedoreanului” că femeia este încă în viaţă.
Cu două pagini de ziar în buzunarul de la piept, ultimul veteran din Ţebea a bătut 50 de kilometri, ca să „scormonească amintiri” cu fosta soră medicală de la Odessa. Amândoi au trăit istoria aşa cum a fost ea – pe frontul de Răsărit, în războiul care a făcut peste 70 de milioane de victime.
Întâlnirea
Cu o lună înainte de-a împlini 90 de ani, Maria Costea a povestit pentru ZHD despre tinereţea petrecută în război. În iarna lui ’43, avea 19 ani şi a plecat pe front, să îngrijească răniţi. A trăit zile şi nopţi în şuieratul gloanţelor – la căpătâiul militarilor, încercând să le mai dea o şansă la viaţă celor care mai aveau puterea să răsufle.
Nicolae Zeriu avea 23 de ani când a ajuns pe front şi a fost printre puţinii norocoşi care s-au întors acasă vii, chiar dacă o schijă i-a mutilat pe veci mâna stângă. Rănit în lupta de la Rostov, bărbatul avea să fie trimis, în 1943, la Spitalul Militar din Odessa.
„Am ajuns mai mult mort decât viu. Ne-a adus un tren sanitar – un transport de 600 de răniţi. Veneam de la Rostov. Nu-mi mai simţeam mâna stângă. M-a nimerit o schijă chiar în primele zile de front. Aşa a vrut Dumnezeu – să fiu eu printre primii răniţi. Tot corpul mi-era numai o rană. Păduchii ne mâncau de vii, înainte să ne ucidă duşmanul”, povesteşte hunedoreanul.
După ce a aflat din ziar povestea Mariei Costea, Nicolae Zeriu s-a hotărât să o întâlnească. În primul rând, pentru că îl leagă de ea aceleaşi amintiri. A venit la Deva şi i-a bătut la uşă – cu un buchet de trandafiri roşii în mâna străpunsă cândva de-o schijă.
Despre Odessa, după 70 de ani
Vreme de-un ceas, veteranii au scormonit amintiri de pe front. Şi-au împărtăşit ororile prin care au trecut acum 71 de ani. S-au uitat îndelung la trei fotografii care le-au mai rămas de atunci. Într-una apare imaginea spitalului în care s-au aflat amândoi în iarna lui ’43.
Femeia îşi aminteşte de militarii care zăceau mutilaţi în saloane – unii fără mâini, alţii fără picioare. Ştie până şi transportul cu care a ajuns acolo Nicolae Zeriu.
„Niciodată n-am văzut mai mult sânge ca atunci. Prăpăd de jur-împrejur şi gemete de durere. Îmi amintesc că spitalul nu mai avea paturi libere, iar tărgile cu răniţi au rămas pe coridoare. Nu pot să uit cât trăiesc imaginile acelea”, e convinsă Maria Costea.
În ciuda vâstei, încă ştie numele unor soldaţi pe care i-a îngrijit şi ale doctorilor cu care a lucrat.
„La Odessa, l-am cunoscut pe doctorul Ioan Moza. Am aflat că era devean de-al meu. Venea la spital cu transporturile de răniţi. Era un chirurg tare priceput. S-a mirat când m-a văzut la căpătâiul soldaţilor. Mi-a spus că ar fi mai cuminte să mă-ntorc acasă. Eram prea tânără pentru un război aşa de mare. De-atunci, am rămas prieteni, până când a murit, acum câţiva ani”, povesteşte veterana.
Şi Nicolae Zeriu şi-l aminteşte pe Moza – de când era student şi venea în vacanţe prin zona Bradului.
„Au venit în sat vreo 10-12 studenţi. Era şi Moza printre ei. Au ridicat o troiţă şi şi-au scris numele pe ea. Monumentul poate fi văzut şi astăzi la Ţebea”, povesteşte bărbatul.
La fel de bine îşi aminteşte veteranul şi de ”legea lui Antonescu” – după cum numeşte el cele 25 de lovituri de centură care făceau să ţâşnească sângele din trupul soldaţii care plecau din garnizoană fără voie.
“Ce-am căutat eu prin stepele Rusiei?”
Sfârşitul războiului i-a găsit pe cei doi în locuri diferite. Maria Costea lucra într-un spital din Bucureşti. Nicolae Zeriu era furier într-un regiment cantonat la Săcălaz.
„Trebuia să fac înştiinţările cu ăi morţi. Şi erau mulţi. Dar altceva mă necăjea pe mine. Când vedeam formularul pe care-l trimiteam familiei. Scria pe el: ‘Patria vă va fi recunoscătoare’. Ce recunoştiinţă?! Am văzut cu ochii mei soldaţi care piereau în timpul marşuluişirămâneau pe marginea drumului, că nu era vreme de îngropat”, rememorează bărbatul.
În 1945, Maria Costea şi Nicolae Zeriu s-au întors acasă şi şi-au văzut de-ale lor. Femeia n-a mai lucrat niciodată într-un spital şi, de la război încoace, n-a mai vărsat o lacrimă. A fost dactilografă şi florăreasă până la 58 de ani, când s-a pensionat. De 19 ani e văduvă şi a rămas în grija unei nepoate.
Bărbatul s-a întors lăcătuş la mina din sat, iar în ’70 s-a pensionat. Primeşte 1.300 de lei pe lună după cei 40 de ani de trudă la mină şi alţi 250 de lei de pe urma războiului.
„Am şi decoraţii, dar ce folos? Lumea a uitat de noi. M-au întrebat unii, acum câţiva ani: ce-am căutat eu prin stepele Rusiei, să lupt când cu nemţii, când cu ruşii? Ca şi cum mi-aş fi dus pe front de bunăvoie?!”, se întreabă veteranul.
Aduce vorba şi de familie – o nevastă cu 10 ani mai tânără, 2 fiice, 4 nepoţi şi 2 strănepoţi.
„Eu n-am făcut decât 7 clase şi o şcoală de meserii, dar am 3 medici în familie. Mi-a plăcut cartea, dar am trăit vremuri grele. Aveam scris frumos şi-mi plăceau literatura şi pomicultura. Chiar am zis: dacă părinţii mei ar fi avut putere să mă dea la şcoală, numai inginer horticol aş fi vrut să fiu. Asta mi-a plăcut de când mă ştiu”, povesteşte Zeriu.
Războiul îmbătrâneşte oamenii diferit. Maria Costea numără pe degete medicamentele care o ţin în viaţă şi nu se desparte de baston. Nicolae Zeriu merge încă ţanţoş şi n-a renunţat la ţinuta mândră a moţului. Poartă ochelari doar la citit şi se laudă că n-are nevoie de baston.
Întâlnirea veteranilor a durat cam un ceas, iar cele nespuse, vor rămâne să fie povestite altă dată. La altă revedere. „Poate o fi la Ţebea”, spune Nicolae Zeriu, după ce şi-a invitat fosta camaradă de front la sărbătoarea moţilor – în a doua duminică din septembrie. Până atunci, a avut grijă să-şi noteze adresa ei – ca să-i mai scrie din când în când.