O poveste fabuloasă, a unui om interesant, dar mai puţin cunoscută de publicul larg, legenda circulând şi astăzi prin sat
Săcămaş este un sat destul de mic, aparţinător de comuna hunedoreană Ilia. Şi, ca orice sat, şi Săcămaşul are câteva poveşti interesante. Mai jos vă prezint una dintre ele.
Iancu
Prin anii ‘50 mă aflam pe strada gării din Deva de vorbă cu un consătean din Brănişca. La un moment dat prietenul meu Căta Miron, mă făcu atent: „Uite-l pe Iancu ăsta nu ştie câţi ani are”. Pe lângă noi trecuse un omuleţ de vreun metru şi ceva îmbrăcat cu fustă, desculţ, cu o ploscă legată la cingătoare iar pe umăr cu o traistă agăţată în toporişcă. Avea pe cap un păr foarte des şi purta barbă. Omuleţul a auzit că despre el este vorba, a întors capul dar şi-a văzut de drum. Era vară, în zi de miercuri, când la Deva se ţine târg săptămânal. Iancu pornise dis-de-dimineaţă de la Săcămaş, pe jos, şi călca sprinten ca un tinerel. N-am dat prea multă atenţie cazului. După o vreme când stăteam pe o bancă publică cu colonelul Călugăru, pe atunci medicul securităţii regionale, amicul meu a scos din buzunar nişte fotografii în care pe cine il văd? Pe omuleţul din Săcămaş cunoscut în sat sub numele de Iancu Călăbăţ sau Iancu lui Dida – Vezi pe pişpiricul ăsta? – îmi zice doctorul. Ar putea fi recordman naţional sau chiar european la longevitate.
Omul cu vârstă necunoscută
Ştiind că lucrez în presă doctorul îmi dete câteva poze pe care fotograful securităţii le făcuse la faţa locului, adică la Peştera din pădurea unde Iancu avea „domiciliul”. Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul C.I. Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Pentru Iancu au fost două săptămâni de chin. În vagon nu a stat pe bancă ci jos, iar ajuns în Bucureşti se plângea că nu suportă aerul închis şi nici apa de la robinet. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au avaluat vârsta la circa 140 ani. El nu a avut niciodată acte de identitate iar bătrânii din zonă l-au apucat tot bătrân, pe când ei erau copii. În „detenţie” Iancu s-a dovedit a fi foarte îndărătnic – a vrut să fugă pe fereastră dar l-au legat de pat, pe urmă a refuzat să mai mănânce fiind în pericol să moară de foame. S-a luat legătura cu raionul Ilia. Iancu a fost urcat într-un tren personal şi dat în grija conductorului. La sosire, în gara Ilia Iancu a sărutat pământul de bucurie şi a fost dus la peşteră.
De unde ştia de Ridendoterapia?
Cu ce se hrănea Iancu? Cu măcriş, flori de salcâm, fructe de pădure, bea apă de izvor şi respira aer curat. Gospodinele din sat îi aduceau de-ale gurii iar Iancu le dădea în schimb linguri de lemn şi fluiere din soc. Când acestea lipseau el ridica fusta şi le arăta Parisul. Lumea râdea cu hohote şi multe gospodine veneau la Iancu să se veselească. Oare de unde ştia Sihastrul din Săcămaş că râsul (Ridendoterapia) face bine la sănătate? Iancu locuise în vechime într-o peşteră de lângă şoseaua naţională dar când intreprinderea Derubau a început lucrări de modernizare el şi cu tatăl său s-au mutat într-o colibă. Într-o zi coliba a luat foc şi tatăl său bolnav a ars de viu. Iancu s-a mutat în peştera din pădurea satului Săcămaş unde pe vremuri staţiona poştalionul cu cai. În peşteră erau două lespezi de piatră pe care le încălzea pe rând şi dormea pe ele. La intrarea în peşteră a înjghebat o uşă din lemn prin care intra aerul, dar nu puteau intra lupi. Iancu nu îşi retezase unghiile şi ele crescuseră ca nişte ghiare. Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul.
Poate ar mai fi trăit…
Medicul Călugăru spunea că mulţi demnitari de la Bucureşti când veneau la Deva, doreau să-l vadă pe Iancu. Îi însoţea de fiecare dată. Ministrul minelor, Bujor Almăşan, i-a dat lui Iancu 500 lei, adică 5 bancnote noi de câte 100. El nu prea umbla cu bani, dar i-a luat. A doua zi pe acolo a trecut băiatul cârciumarului din Leşnic. Acesta a văzut bancnotele şi le-a cerut. Iancu s-a împotrivit şi tânărul l-a lovit cu o bâtă în cap, i-a luat banii şi dus a fost. Din acel moment Iancu s-a îmbolnăvit. El de mult nu mai vorbea ci doar gângăvea ceva şi se înţelegea prin semne. Arăta cu mâna spre cap şi dădea de înţeles că a fost lovit. Colonelul Rusu, pe atunci şef la pază şi ordine, mi-a relatat că o săptămână a fost în anchetă. A aflat cine era făptaşul şi s-au luat măsuri de rigoare. Iancu, care nu se mai putea descurca singur a fost dus în gârliciul unei pivniţe din sat, unde s-a mai chinuit o vreme până când şi-a încheiat socotelile cu lumea asta. Sătenii au pus mână de la mână şi i-au făcut o înmormântare creştinească. În anul 1993 am fost la Săcămaş în documentare. Povestea lui Iancu era încă vie în amintirea sătenilor şi toţi susţineau că el ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost agresat.
Prof. Ieronim Lazăr
