La venirea primăverii, locuri ca Fundătura Ponorului, Fundătura Ponoriciului, Poiana Omului, Urşici şi Târsa din munţi, se trezesc la viaţă. Ultimele petece de zăpadă se topesc, lăsând loc ierbii proaspete şi florilor, turmele de oi sunt animă zona alpină, localnicii se întorc cu animalele la sălaşele pustii în vreme de iarnă, iar turiştii revin şi ei pe traseele rar călcate în sezonul rece.
Aflată în inima Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, la capătul unui drum greu care urcă din satul Ponor spre zona alpină, Fundătura Ponorului se dezvăluie călătorilor ca un platou înconjurat de dealuri abrupte, şi traversat de un pârâu cristalin, care se ondulează printre locurile de păşunat, stânele, căpiţele, dealurile şi casele vechi din lemn ale celor câtorva localnici.
Văii oarbe, străbătute de apele pârâului Ponor, i se mai spune şi „palma lui Dumnezeu”. Izvorul traversează sinuos întinderea netedă, strecurându-se printre locurile de păşunat, stânele, căpiţele şi gospodăriile crescătorilor de animale şi se pierde apoi sub un perete de stâncă în faţa căruia formează un mic lac.
Firul de apă îşi continuă curgerea prin labirinturile subpământene, ieşind apoi, la patru kilometri în vale, prin gura specatculoasei peşteri Şura Mare. Localnicii din satul Ponor şi Federi au păşuni şi sălaşe în fundătură, însă iarna îşi ţin animalele în sate, în timp ce locul din munţi este lăsat pustiu.
Cătunul Ponorici, aflat la circa o oră de mers pe jos, de Fundătura Ponorului, concurează în frumuseţe cu „palma lui Dumnezeu”. A fost şi el părăsit de păstori în timpul iernii, însă locul sălbatic, unde au rămas câteva case vechi de lemn, stâne şi sălaşe pentru animale, s-a animat din nou sub imboldul primăverii.
În trecut, micul sat aflat deasupra peşterii Cioclovina era locuit de zeci de familii. Oamenii creşteau animale şi lucrau la mina de guano din adâncurile peşterii, iar o cale ferată forestieră traversa aşezarea, legând-o de comuna Pui.
Rămăşiţele „troianului”, un zid antic de apărare, întins pe mai mult de doi kilometri, pot fi observate în pădurea din vecinătatea Ponoriciului. Troianul ar fi fost ridicat de daci pentru a apăra cetăţile dacice, în special Sarmizegetusa Regia, în faţa unei invazii a romanilor iniţiată dinspre sudul ţării, prin valea Streiului.
Potecile de munte leagă Ponoriciul de satele Cioclovina şi Federi, două aşezări şi ele greu accesibile, însufleţite de doar câteva familii.
Pârâul care traversează fundătura intră sub munte prin gura Peşterii Ponorici, se strecoară apoi prin zeci de cavităţi şi labirinturi, unele încă neexplorate de speologi, ieşind, la circa doi kilometri în vale, prin gura Peşterii Cioclovina de apă, din vecinătatea cetăţii dacice Piatra Roşie.
Un drum forestier de circa trei kilometri porneşte de la marginea satului Prihodişte (Târsa), prin pădure, spre unul dintre cele mai spectaculoase platouri montane din Şureanu: Poiana Omului.
Drumul se afundă în codrii întunecoşi de fag şi brad, iar după o oră de mers pe jos călătorii ajung la un luminiş. Aici se deschide Poiana Omului, întinsă pe câteva zeci de hectare, ocupate adesea de turme de oi şi de cai liberi lăsaţi să pască pe covorul de iarbă proaspătă. Din timpuri vechi ea a fost locul de întâlnire al ciobanilor care coborau şi urcau la munte. Acum, pe întinderea ei, au rămas câteva stâne.
Legendele locului spun că aici s-ar fi sinucis regele Decebal, după ce a pierdut Sarmizegetusa Regia. Vorbind despre scena tragică, oamenii arată spre câteva pâlcuri de fagi din împrejurimile platoului, care aduc aminte de o scenă de pe Columna lui Traian.
Câteva zeci de familii locuiesc în satele de munte din jurul Poienii Omului, a fundăturilor Ponorici şi Cioclovina. Cătunele Urşici, Cioclovina, Târsa, Prihodişte şi Alunu sunt risipite pe culmile munţilor, pe care dacii şi-au clădit faimoasele cetăţi. Satele-crâng înconjurate de păduri întinse şi de păşuni ocupate de stâni, au păstrat case vechi, ridicate departe de drum, în mijlocul terenurilor agricole şi al livezilor. Curentul electric, reţeaua de apă şi asfaltul nu au ajuns încă în toate cătunele, dar localnicii se pot mândresc frumuseţea şi istoria locurilor în care au fost sortiţi să trăiască.
