În vara acestui an, întreaga omenire comemorează un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial (1914-2014), conflagraţie care a schimbat în mod covârşitor fizionomia geopolitică a lumii, oferind României şansa de a-şi întregi hotarele istorice.
Cum bine se cunoaşte, scânteia izbucnirii războiului a constituit-o asasinarea, în capitala Bosniei, la Sarajewo, în nefasta zi de 28 iunie 1914 (sâmbătă se împlinesc 100 de ani), a arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand de Habsburg şi a soţiei acestuia, ducesa Sophia Chotek de Hohenberg.
Însă, un fapt rămas cu desăvârşire necunoscut publicului este acela că, în miezul tragicelor evenimente din urmă cu o sută de ani, s-a aflat şi un batalion de hunedoreni din armata cezaro-crăiască.
Puţină istorie
Dar, să zăbovim asupra întâmplărilor care au dus la prezenţa soldaţilor hunedoreni, la Sarajewo, pe 28 iunie 1914. După Congresul de la Berlin, din 1878, Imperiul Austro-Ungar obţinuse dreptul de a prelua în administrare Bosnia şi Herţegovina, foste provincii turceşti. Pe cale de consecinţă, armata imperiului a trecut la ocuparea acestor teritorii, ceea ce a implicat şi detaşarea unor corpuri de trupă de la regimentele imperiale din Transilvania şi Banat. Astfel, Regimentul cezaro-crăiesc nr. 64 Infanterie din Orăştie, unitate „aproape curat românească”, cu o pondere naţională de cca. 90 %, îşi trimisese efective în Bosnia, încă din 1881. Aşa cum o arată „Şematismele” militare austriece, începând din anul 1894, prezenţa hunedoreană în acea zonă a avut un caracter permanent. Câte un batalion de hunedoreni a staţionat în teritoriul bosniac, în garnizoanele de vânători de munte din Sarajewo, Konjika, Trebinje şi Mostar.
Instrucţie mortală pentru soldaţi
Experienţa bosniacă s-a dovedit a fi una extrem de dură pentru soldaţii transilvăneni. Confruntarea permanentă cu rezistenţa din munţi a fundamentaliştilor musulmani şi regimul epuizant de instrucţie decimaseră efectivele. Spre pildă, în 1903, subiectul unei interpelări vehemente pe lângă autoritatea imperială l-a constituit un incident, cauzat de comportările abuzive ale superiorilor. Periodicul „Libertatea” din Orăştie relata cum, în urma unui marş forţat, între Trebinje şi Bilek, de la o unitate ardeleană au murit de epuizare fizică 15 militari şi s-au îmbolnăvit grav alţi 450.
Dansul Căluşerului, bun de pus pe rană
Chiar şi în cele mai vitrege circumstanţe, hunedorenii îşi găsiseră resursele sufleteşti graţie cărora să-şi exprime identitatea naţională. Presa vremii orăştiană, respectiv „Foaia Interesantă”, relata, în anul 1909: „Deşi duşi în locuri rele şi neprietenoase, flăcăii noştri români îşi păstrează firea bună… Printre altele, s-au adunat şi au constituit o grupă de Căluşeri sub supravegherea şi încurajarea inimosului căpitan Dumitru Florian”. Despre această echipă de 14 căluşeri, veteranul Petru Bogdan din Costeşti afirma cu îndreptăţită mândrie că ar fi dat o reprezentaţie, la Viena, în faţa Împăratului Franz Joseph, augustul personaj „minunându-se de dibăcia lor”.
Bosnia-Herţegovina, Irakul de acum 100 de ani
După anexarea provinciei Bosnia-Herţegovina la posesiunile coroanei habsburgice, în anul 1908, numărul hunedorenilor mobilizaţi în acel teritoriu urma să crească, fiind detaşat acolo un întreg batalion, cu peste 1000 de cătane împărăteşti, sub comanda ofiţerilor: Titus Cernăuţeanu, Dumitru Florian, Emil Pompeius, Ioan Muntean, Vasile Gherman ş.a. Despre această stare de lucruri, memorialistul Avram P. Todor mărturisea: „Batalionul al III-lea de la regimentul din Orăştie era detaşat, cu mulţi ani înainte de izbucnirea războiului, la Trebinje şi Mostar”.
Aflat la mari depărtări, micul soldat era marcat în permanenţă de dorul faţă de familie şi locurile de obârşie. Amintirile acelor soldaţi hunedoreni, uitaţi la apelul istoriei, sunt fără echivoc în această privinţă: „Câteodată, seara, în liniştea repausului câştigat cu truda zilelor obositoare, la poalele munţilor pleşuvi, răsună cântece duioase. E doina românească ce-o cântă soldaţii orăştieni, cu privirile aţintite înspre hotarele depărtate, unde-i cheamă dorul de casă şi de părinţi…”.
Cu două zile înaintea asasinatului, hunedorenii i-au dat onorul lui Franz Ferdinand
După un scurt răgaz de un an, menit refacerii efectivelor, în 1911, Batalionul III din Orăştie era dislocat din nou, în Bosnia, ca parte componentă a unei Brigăzi alpine. Pentru începutul verii anului 1914, conducerea armatei imperiale austro-ungare planificase desfăşurarea marilor manevre militare, în Bosnia-Herţegovina. Calitatea de Inspector general al armatei cezaro-crăieşti, deţinută de Arhiducele moştenitor Franz Ferdinand, impunea prezenţa obligatorie a acestuia, la faţa locului.
Pregătirile pentru aplicaţie au surprins tânărul contingent hunedorean în garnizoana Trebinje. Marile manevre din Bosnia ale armatei habsburgice, coordonate de neexperimentatul general Potiorek, au debutat la 26 iunie 1914, în prezenţa lui Franz Ferdinand. Rapoartele păstrate la Arhivele Militare vieneze consemnează participarea Batalionului III din Regimentul nr. 64 Orăştie la această aplicaţie, unităţii hunedorene revenindu-i sarcina de a oferi drapelul şi garda de onoare care l-a întâmpinat pe arhiduce, pe câmpul de exerciţii, cu numai două zile înainte de asasinarea acestuia!
Începe războiul
Vestea atentatului, căruia îi căzuse victimă augusta pereche, a fost viu comentată de ofiţerii hunedoreni ai Regimentului nr. 64. Vasile Barbu, ajuns ulterior general în Armata Română, îşi amintea despre evenimentul ce urma să declanşeze conflagraţia mondială: „Eram cu maiorul Alexandru Bobu pe terenul sportiv, unde câţiva ofiţeri tineri jucau tenis. Aici, am aflat cu uimire că arhiducele moştenitor al tronului, Franz Ferdinand, a fost asasinat la Sarajewo, de un sârb. Toţi cei prezenţi au fost de acord că acest eveniment va face ca Austro-Ungaria să declare război Serbiei”.
După o lună de la asasinarea lui Franz Ferdinand şi a consoartei sale, Marele Război a explodat pur şi simplu, angrenând o bună parte din omenire. Astfel, sub inerţia complicatelor alianţe, conflictul urma să cunoască o generalizare la scară mondială. După cum bine observau contemporanii, „Europa era ca o grămadă de săbii aranjate atât de delicat, asemenea unor beţe de marocco, din care nu puteai scoate unul fără a le mişca pe celelalte”. Atunci când s-a declanşat Primul Război Mondial, continentul european nu mai cunoscuse o beligeranţă de mare amploare, de la sfârşitul războaielor napoleoniene.
La 31 iulie 1914, împăratul Franz Joseph a decretat mobilizarea generală. Iniţial, protagoniştii hunedoreni din Bosnia au luptat în Gruparea „Balkani”, fiind angrenaţi în ofensiva asupra Serbiei. La nicio lună de la debutul războiului, colonelul Seracin comunica din teatrele de operaţii sârbeşti: „…Între soldaţii răniţi, se află mulţi, mulţi români. În Sarajewo, s-au înfiinţat cluburi pentru ajutorarea răniţilor, constituindu-se şi un comitet de ajutorinţă pentru aceşti soldaţi”.
Primul mort al războiului, un hunedorean
Referindu-se la operaţiunile violente din Serbia, istoricul Nicolae Iorga arăta că prima victimă oficială a războiului, cap de serie pe lista de morţi, a fost un român ardelean – sergentul Olariu, din părţile Hunedoarei!
Alături de camarazii alba-iulieni, hunedorenii au participat la grele încleştări pe cursul montan al râului Drina. Dosarele întocmite ulterior de „Astra” amintesc, în lista pierderilor, pe hunedorenii: Cronicec Ilie şi Pienar Todor din Sereca, precum şi plugarii Suciu Adam, Bold Adam, Ioan Circo, Iosif Gherman din satul Şesuri.
O corespondenţă a profesorului din Hălmagiu, Traian Mager, mobilizat pe frontul sârbesc, din 28 septembrie 1914, ne oferă o perspectivă cu privire la numărul celor trimişi „carne de tun”, în Serbia: „Suntem români din toate unghiurile pământului strămoşesc, de la copilandri, fără urmă de musteaţă, până la bărbaţii trecuţi deja. Întreb pe un băieţandru:
«- De unde eşti frăţioare?»
«- De la Orăştie, mai la vale ceva!»
«- Recrut?»
«- Da! Numai de trei săptămâni am intrat la oaste!»”
Sute de hunedoreni din armata cezaro-crăiască au căzut pe teritoriul Serbiei, fără a li se cunoaşte măcar mormintele. Sporadic, atunci când scăpau cenzurii austro-ungare, veştile funebre de pe câmpul de bătaie apăreau în foile ziarelor locale. La începutul anului 1915, revista „Cosânzeana” din Orăştie anunţa: „Nicolae Muntean, notar diplomat…, voluntar în regimentul de infanterie nr. 64 din Orăştie, a căzut în luptele grele cu sârbii, la 30 decembrie 1914”.
Dezertorii spânzuraţi cu sârmă
Au existat şi încercări de a dezerta din iadul acela. Dar, până şi tentativa era sancţionată de Curtea marţială austro-ungară cu moartea prin spânzurătoare. Învăţătorul Remus Baciu din Orăştioara de Sus, participant la război în Serbia, îşi amintea: „Dezertorii prinşi erau sortiţi spânzurătoarei. Pentru zile în plus la concediu şi simbrie în bani, se găsise unul de-ăla colorat, de pe valea Căstăului de loc. Ăla era casapul batalionului. Şi nenorociţii osândiţi la moarte chinuiau tare pe mâna lui. No’, îi agăţa în laţ de sârmă, pe te miri ce pălanc (gard), până ce-şi dădeau ultima suflare”.
Mulţi au fost luaţi prizonieri, unii ajungând chiar să fie trimişi din Serbia în Franţa, spre a fi întrebuinţaţi la muncă forţată, în agricultură şi viticultură. Deşi răniţi, puţini au avut norocul să supravieţuiască până la capăt şi să se întoarcă acasă din Serbia. Astfel, evidenţele comitatului Hunedoarei îi consemnează pe hunedorenii: Mariş Gheorghe din Cozia, Stoica Petru din Almaşu Sec, „vătămat de gazul otrăvitor”, Horvat Dănilă din Cristur, Ghiula Avram din Bârcea Mică, Mărcucean Pavel din Hărău ş.a.
O lume nouă
În urmă cu un veac, la Sarajewo, în ziua de 28 iunie 1914, se aprinsese vâlvătaia unui război teribil, la a cărui naştere au fost martori „vreo mie de cătane hunedorene din oastea Împăratului”. Au căzut imperii, s-au năruit întinse sisteme coloniale, au apărut noi state naţionale pe harta lumii. Acel potop al armelor a costat omenirea aproape 9 milioane de vieţi omeneşti, fără a mai pune la socoteală dramele familiale implicate. După o sută de ani, rămân evocatoare amintirile medicului militar orăştian dr. Dominic Stanca: „Patru ani, cerul a fost întunecat, stelele sclipitoare s-au ascuns de jalea amară ce a cuprins pământul. Numai bubuitul tunurilor, vuietele, plânsul, se mai auzeau în noaptea aceea… Râuri s-au format din sângele vărsat. Trupuri mutilate, coloane de copii desculţi, flămânzi şi şiruri nesfârşite de cruci negre arată drumul croit de demonul sufletelor înnebunite. De ce nu poate iubirea de oameni să dezlănţuiască forţe atât de mari, care să zidească şi să împace răutatea lumii?…”
[box type=”info”]
Statistica morţii
Deşi există diferenţe statistice în privinţa combatanţilor căzuţi în Marele Război, unele estimări acreditează ideea că au murit aproape 9 milioane de militari din toate taberele angrenate în conflict, adică aproape un om din opt dintre cei mobilizaţi. Aşa cum relevă documentele de arhivă, tragicul bilanţ arată că, dintre hunedoreni, 7572 de oameni nu s-au mai întors acasă, 3840 fiind morţi în acţiuni de luptă, 2721 daţi dispăruţi şi 1011 morţi în temniţele şi spitalele militare.[/box]
