Polarizaţi de o anumită efervescenţă constructivă a opiniilor din Agora, în ultima vreme, reflectăm tot mai mult asupra unor coordonate istorice identitare proprii. Cât de veche este, oare, locuirea omenească pe meleagurile Devei? Cât de departe putem privi, în zarea timpului, spre a desluşi urme ale străvechilor civilizaţii, pe aceste locuri?
Unii sunt de părere că avem, în spate, circa cinci veacuri şi jumătate de când, am evoluat darwinian, de la condiţia de târgoveţi la statutul de orăşeni. Alte surse ne confirmă o vechime de 745 de ani, în calitate de supuşi ai cetăţii. Chiar dacă ne aflăm departe de epuizarea orizontului tuturor mărturiilor care să susţină repere cronologice mai vechi, vă propunem, în premieră, stimaţi cititori hunedoreni, un scurt periplu, în lungul şi în latul plaiurilor Devei, acum circa 4500 de ani!
În amfiteatrul „Almei Mater”, Magistrul meu din facultate, regretatul profesor univ. dr. Ioan Andriţoiu, enunţa una dintre axiomele istoriografiei preistorice: „Când scrisul tace, pietrele vorbesc!” Cu alte cuvinte, dragi cititori, mult înainte de apariţia sistemelor de scriere, comunităţile umane şi-au lăsat amprenta vieţuirii prin intermediul urmelor materiale, respectiv izvoarele arheologice, cu nimic mai prejos în privinţa relevanţei, dacă sunt interpretate în context.
Ce vorbesc pietrele despre Deva?
Să vedem ce spun asemenea vestigii preistorice, în cazul Devei?! Şi cum pledează ele pentru istoria noastră, integrată în contextul străvechilor civilizaţii europene!
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, atât pe vatra Devei, cât mai cu seamă pe dealurile înconjurătoare, au fost remarcate o serie de artefacte de o vechime considerabilă. Astfel, înainte de anul 1848, într-un voluminos manuscris, intitulat „Rarităţi naturale remarcabile din Ardeal”, medicul devean Lugosi Fodor András, pasionat de antichităţi, consemna câteva fragmente de ceramică preistorică aflate, la acea vreme, în colecţia avocatului Váradi din Deva. Despre aceste mărturii, custodele lor aprecia că ar fi fost descoperite pe unele dintre terasele colinare ale oraşului.
După câteva decenii, membrii Societăţii de Arheologie a Comitatului Hunedoara luau în considerare existenţa, în perimetrul Devei, a unor însemnate puncte de locuire, majoritatea datând din timpul Epocii cuprului – Eneoliticul. Hunedoreana Zsofia von Torma (1832-1899), prima femeie arheolog din lume şi colaboratoare a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, efectua o serie de referinţe la urmele unei aşezări eneolitice din zona Devei, sesizabile pe Dealul Cetăţii.
La rândul său, istoricul devean Téglás Gábor (1848-1916) menţiona vestigii din aceeaşi epocă, pe o măgură deveană, învecinată carierei de andezit Pietroasa-Bejan. Totodată, în anul 1902, el menţiona, în paginile „Anuarului” Societăţii de Arheologie: „La est de Dealul Cetăţii Deva, pe coastele cu vii ale dealurilor, care se ridică deasupra oraşului, şi până la cimitirul romano-catolic, peste tot întâlnim ceramică incipientă”.
„Ghidul Judeţului Hunedoara”, publicat în 1936, aduce noi lămuriri. Octavian Floca şi Victor Şuiaga menţionează că „instrumente de piatră şi vase de lut ars, atribuite omului preistoric, s-au aflat atât pe Dealul Cetăţii, în regiunea viilor oraşului, în cimitir, cât şi în partea dinspre Mureş”. De altfel, în lucrarea „Deva, Contribuţii monografice”, Victor Şuiaga încerca să concluzioneze: „Toate acestea ne arată că, de pe la începutul mileniului II î.Hr., s-au format şi la Deva aşezări răzleţe, din bordeie şi colibe, pe terasele dealurilor şi pe câmpurile apropiate”. Însă, după câte vom vedea, staţiunile preistorice de la Deva erau mult mai vechi.
Noi contribuţii pe direcţia repertorizării preistoriei devene sunt aduse, în 1942, de clujeanul Márton Roska. Acesta schiţează, în consistenta lucrare „Thesaurus Antiquitatum Transsilvanicarum”, o succintă hartă arheologică a teritoriului Devei, neuitând să consemneze mărturii din epocile străvechi, ieşite la iveală pe: dealurile Cetăţii, Mal, Szárhegy, Viile Carolina şi Steinmann, precum şi în hotarele de la Tăulaş, „de lângă cimitirul reformat” şi cu satul Almaşu Sec.
Începând cu deceniul al şaselea din secolul trecut, municipiul Deva şi-a extins teritoriul intravilan, datorită punerii în operă a unor ample lucrări de construcţii. În atari circumstanţe, cu ocazia diverselor excavaţii de pe şantiere, au fost puse în evidenţă mai multe descoperiri fortuite, încadrabile unor comunităţi umane aparţinând străvechii civilizaţii „Coţofeni”, trăitori pe aceste meleaguri, la mijlocul mileniului III înainte de Hristos. Astfel, în topografia actuală a Devei, aceste situri s-au localizat în: cartierul de blocuri „Microraion 15”, cvartalele de locuinţe de pe strada Iuliu Maniu.
În anii ’70 ai secolului XX, reputatul istoric Ioan Andriţoiu realiza câteva sondaje arheologice pe Dealul Cetăţii, în urma cărora a pus în evidenţă o aşezare de tip „Coţofeni”, amenajată pe terasele inferioare ale acestei înălţimi. După anul 2000, lucrările de realizare a telecabinei de acces la cetate au scos la lumină o nouă locuire a aceleiaşi civilizaţii, în punctele de fundaţie a pilonilor 4 şi 5 ai şinei de la ascensor.
Campaniile arheologice abordate, în ultimele decenii ale secolului trecut, de specialiştii Liviu Mărghitan şi Mircea Valea, sub egida Muzeului devean, au stabilit, la cca. 6 km. de oraş, pe dealul Piatra Coziei, locuiri de tip „Coţofeni”. De asemenea, în hotarul dintre Deva şi Cozia, la dealul Mişoveţu, lucrările de la o carieră de piatră au secţionat o aşezare din aceeaşi epocă, evidenţiindu-se mari cantităţi de cenuşă, ceea ce ar sugera un puternic incendiu care a pus capăt micii comuntăţi gentilice de pe acel promotoriu stâncos.
Materiale arheologice din aceeaşi perioadă au rezultat şi în perimetrul Minei de cupru Deva, la capătul actualei străzi Călugăreni, pe terasele dealului Nocet. Mai mult, prin anii ’80, în împrejurările amenajării fundaţiei pentru pilonul de radioreleu de pe vârful Nocet, s-a perturbat o altă locuire coţofeniană, din mileniul III î.d.Hr.
Aşa cum îşi amintesc o serie de locuitori din satul Cozia, în anii 2001-2003, o întreprindere de prelucrare a pietrei din judeţ a deschis un punct de exploatare a andezitului roşu, în vechea carieră de pe Măgura Bejan, lângă Deva, decopertându-se iremediabil stratul unei aşezări tip „Coţofeni”, de acum patru milenii şi jumătate. De menţionat că, aproximativ în aceeaşi zonă, la Măgureaua, Pădurea Cozia este defrişată fără a se lua în considerare încărcătura arheologică a perimetrului.
Din acelaşi areal al Dealurilor Devei, specialiştii muzeului din oraşul reşedinţă de judeţ au evidenţiat ocazional, în decursul timpului, urme ceramice ale civilizaţiei „Coţofeni”, pe înălţimile Corabie şi Sarhegy. De altfel, asupra existenţei, pe creştetul măgurilor vulcanice ale Devei, a unui întreg complex de aşezări, încadrabile Epocii cuprului, adică în cea de-a doua jumătate a mileniului III î.d.Hr., a atras atenţia şi pasionatul profesor de istorie Viorel Manolescu.
Desigur, aşezările eneolitice coţofeniene din zona noastră a Devei nu reprezintă un fenomen izolat. Acele comunităţi umane de acum patru milenii şi jumătate aveau vecinătăţi cu altele, din aceeaşi seminţie indoeuropeană, existente, bunăoară, la: Almaşu Sec, Cârjiţi – „La Grohote”, Măgura Chergheş, Veţel, Bretea Mureşană, Bârcea Mare, Cristur – „Coasta Buciumului”, Sântuhalm – „La Gheţărie”, peşterile de la Nandru şi Cerişor, unele dintre acestea semnalate de istoricul Lazăr Mircea Dan. Într-un context mai larg, aşezările din zona Devei aparţin variantei central- şi vest-transilvănene a civilizaţiei „Coţofeni”, cunoscută în Occident sub numele de „Furchenstichkeramic”, datorită faptului că acei oameni îşi decorau ceramica prin tehnica împunsăturilor succesive.
Primii deveni, păstori cu ascendenţă indoeuropeană
Cine au fost ei? Acei străvechi şi aşa-zis „enigmatici” înaintaşi, pierduţi prin negurile timpului? Cercetările arheologice din estul Europei au demonstrat că, spre mijlocul mileniului III î.d.Hr., o numeroasă populaţie de păstori cu ascendenţă indoeuropeană, originară din stepele nord-pontice, s-a înfiltrat, pe parcursul câtorva secole, înspre spaţiul intracarpatic şi cel dunărean. Lor le sunt caracteristice aşezările omeneşti întemeiate pe locuri înalte, pe „măguri”, „gruiuri” şi „chiceri”, precum cele din jurul Devei. Ei s-au distins de celelalte grupări culturale şi prin faptul că aduceau metalurgia cuprului şi a bronzului. De asemenea, aceştia posedau meşteşugul producerii ceramicii în cuptoare închise cu reverberaţie. Se crede că aceste populaţii au adus calul domestic. Astfel, în urmă cu circa patru milenii şi jumătate, se înregistrează o importantă schimbare în modul de viaţă al comunităţilor umane de pe aceste meleaguri, transformare pusă pe seama indoeuropenizării.
Deva, confort sporit şi acum 4500 de ani
Desigur, orice aşezare umană din vechime a fost ancorată, înainte de toate, pe coordonatele ofertei „darurilor naturii”, atât de necesare unei subzistenţe minimale. Or, sub aspectul habitatului, zona Devei oferea o atractivă panoplie de resurse: câmpia fertilă din lunca Mureşului, fânaţe pentru păşuni pe terasele inferioare ale colinelor, pădurea cu toate ofertele ei – lemn şi vânat, izvoare de apă, înălţimile dominante ale măgurilor vulcanice, numai bune pentru vetre de locuit, şi, nu în ultimul rând, cuprul, aflat aici destul de aproape de suprafaţă, prin filoanele deschise de lava pietrificată.
Opţiune pentru aflarea trecutului
Deva şi mărturiile sale arheologice, aţipite sub glia de pe măgurile împădurite, atestându-i o istorie cu o vechime de patru milenii şi jumătate! Un episod preistoric fascinant, despre care, publicul hunedorean nu a fost, de regulă, informat, prin mijloace de popularizare.
Pe când egiptenii Vechiului Regat se căzneau să ridice piramide, iată, pe aceste locuri ale Devei, existau mici aşezări umane bine întemeiate.
Dincolo de acest cvasianonimat, din câte cunoaştem, Dealurile Devei nu beneficiază, deocamdată, de cadrul legal al ariilor protejate. Pentru ca „pietrele să vorbească” despre meleagurile Devei de acum 4500 de ani, poate că ar fi optimă, de ce nu, declararea acestui perimetru drept rezervaţie arheologică. Altfel, riscăm să ne trezim că vom fi văduviţi de aceste nepreţuite mărturii şi le vom lăsa moştenire urmaşilor noştri doar litera seacă a literaturii de specialitate a istoricilor!