În anul 1906, istoricul Nicolae Iorga reuşea să publice, la Bucureşti, lucrarea intitulată „Neamul Românesc, în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”, experienţa hunedoreană fiind surprinsă în cinci capitole: „Ţinutul Orăştiei”, „Ţinutul Haţegului”, „Ţinutul Inidoarei”, „Ţinutul Devei”, „Munţii Apuseni”. Cum a descoperit savantul din Vechiul Regat lumea hunedoreană? Câteva crâmpeie din notele sale de călătorie ne vor oferi prilejul unei interesante călătorii în timp.
După o scurtă vizită la Petroşani, Nicolae Iorga face un pelerinaj la Mănăstirea din Prislopul Silvaşului, „spre colţul de munte unde Domniţa Zamfira şi-a zidit lăcaşul de pomenire”. Se reculege în faţa pietrei de mormânt a ctitorei aşezământului monahal – Domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodă, domnul Ţării Româneşti.
Revine la Haţeg, de unde porneşte cu trenul, prin Simeria şi Peştiş, către Hunedoara, „un loc de evlavie al neamului”, acolo unde îşi avusese obârşia „Ioan Corvin,… eroul român al Creştinătăţii”.
Destinaţia principală a excursiei hunedorene o reprezintă Castelul Corvinilor. Iorga cercetează şi descrie monumentul: „Străbatem, trecând peste lungul pod umblător, aruncat deasupra adâncimii unde curge Zlaştiul, lungul şir de încăperi… Vedem odăile regelui Matiaş,… apoi sala lungă a Cavalerilor… o sală uriaşă cuprinde cea mai mare parte a castelului lui Matiaş, pe lângă care se mai deosebeşte puternicul turn Neboisa”. Cu toată alura de măreţie a acestui castel, istoricului Nicolae Iorga nu-i scapă restaurarea defectuoasă, făcută în ultima parte a secolului al XIX-lea, arătându-se îngrijorat în ceea ce priveşte decaparea picturii de pe pereţi: „o parte din păreţi a fost jupuită de fresce, care aşteaptă în cutii să fie trimise la Pesta (?!), de unde vor veni altele, noi nouţe, întocmai ca acestea”.
În contrast cu falnicul palat medieval, i se înfăţişează patriarhalul cartier românesc al Hunedoarei: „Şi astăzi, stau de jur-împrejurul cetăţii cu şanţurile buruienoase, căsuţe româneşti, cu lungi acoperişuri ţuguiate şi cerdace de umbră”. Are destul răgaz pentru a da un tur al orăşelului de pe Cerna, ceea ce-i permite să surprindă trăsăturile principale ale aşezării: „Oraşul se prelungeşte până departe… Au doi protopopi, două bănci cu rosturi deosebite, «Corviniana»… şi «Ardeleana»;… au un avocat român şi un mic, cu mult prea mic cerc de «inteligenţă» (elită intelectuală – n.n.) românească,… dar s-a înjghebat o bună Reuniune de cântări,… care cântă şi la biserica mai nouă, a ortodocşilor, şi la cea veche, astăzi a greco-catolicilor… Primarul, bunul bătrân Dănilă, e încă în fruntea comunei cu majoritatea de alegători români”.
O atenţie aparte o acordă micilor colecţii de carte românească veche, aflătoare la bisericile româneşti din oraş, de pe filele cărora transcrie însemnările manuscripte cu reală valoare pentru istoria Bisericii şi culturii transilvănene. Mai mult, la „biserica cea neunită” (ortodoxă – n.n.), Nicolae Iorga descoperă o rarisimă carte slujitoare la altar, de o vechime apreciabilă: un „Triod slavon din veacul al XV-lea”, aflat odinioară în posesia „popei Danciul din Josani” şi a „Mănăstirii de la Plosca, cea din gios”. De altfel, acele preţioase note urma să le publice, la Bucureşti, în volumul „Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene” (1906).
Dar, în acea epocă a „revoluţiei industriale”, o altă „cetate” prinsese a creşte şi a se dezvolta, schimbând pentru totdeauna fizionomia edilitară a Hunedoarei: Uzinele de Fier. Istoricul se arată interesat de activitatea siderurgică de aici: „Chiar lângă cetatea lui Matiaş Craiul,… se înalţă uriaşele coşuri ale unei topitorii de fier a statului (austro-ungar n.n.)… Piatra de fier se aduce din Ghelar, spre care duce, pentru aceasta, o linie ferată deosebită… Chemarea de la uzina de fier trezeşte odată cu ziua, într-un lung urlet (de sirenă – n.n.), care modulează în coşurile înalte o arie sălbatică”.
Urmând cursul Cernei, face o escapadă până în mica localitate minieră Teliuc, „de unde ciocanele muncitorilor desfac piatra de fier”. Pe drumul de întoarcere, istoricului venit de la Bucureşti îi ies în cale „şiruri de care ale Pădurenilor tăcuţi, care aduc spre casă, pentru hrana în timp de iarnă, cucuruzul căpătat prin zeciuială, din câmpiile murăşene, pe care le-au lucrat în sama «domnilor»”.
Într-o dimineaţă rece de toamnă, Iorga îşi ia rămas bun de la orăşelul Hunedoarei, ieşind pe la „Dima Nikulae” şi prin colonia Ciangăilor, pe drumul ce duce la Deva. Trece prin „Peştişul, înconjurat cu largi grădini de verze”, şi prin sătucul românesc Sântuhalm, „care înseamnă Dâmbul Plugarului”.
Ajunge la Deva, unde vizitează Muzeul de Arheologie al Comitatului Hunedoara. Reprezentantul Societăţii de Istorie de aici îi arată, „cu cea mai mare bunăvoinţă”, colecţia de epigrafe: „inscripţii romane din Grădişte (Ulpia Traiana Sarmizegetusa – n.n.), bucăţi din piatră împodobite cu lei”. Tot aici, identifică un vechi „Pomelnic” românesc, din care consemnează numele unor monahi localnici pomeniţi în veac: „Paşculu, Barbătu, Isimie, Păraschia, Flurie, Cortinu, Ispas, Rafil”.
Urcă la Cetatea Devei, căreia îi alocă o schiţă istorică, în jurnalul de călătorie. Consemnează, însă, într-o aură de patriotism romantic, inedita poveste a distrugerii cetăţii, petrecută în august 1849: „un căprar din oastea moţilor, se zice, s-a furişat aici, jertfindu-şi viaţa, şi a făcut, prin praf de puşcă, să izbucnească pietrele sure ale vechiului cuib de tiranică stăpânire”.
La Deva, este găzduit în casa fruntaşului român Francisc Hossu Longin şi a soţiei acestuia, Elena, „fiica bătrânului «Badea Gheorghe» (Pop de Băseşti – n.n.), căpetenia Partidului Naţional Român”. Avocatul Hossu-Longin îl călăuzeşte în micul oraş de sub meterezele cetăţii. Vede biserica ortodoxă cea nouă, cu hramul străvechi şi îndătinat al Devei – „Sfântul Nicolae”, ridicată la Drumul Ţării, despre care notează: „Devenii au un protopop şi un preot, la o biserică nouă, foarte încăpătoare şi bine ţinută… Sunt mulţi credincioşi, dar zidirea aceasta, începută în stil mare şi încheiată repede şi ieftin cu un biet turnuleţ, se lămureşte prin gândul ce avusese Şaguna, de a face din Deva… o nouă reşedinţă de episcop al românilor”. Biserica urma să fie extinsă, la forma actuală, în perioada interbelică, cu ajutorul unor importante subsidii din partea familiei lui dr. Petru Groza, iar Episcopia preconizată odinioară de Mitropolitul Andrei Şaguna s-a întemeiat un secol mai târziu.
A poposit şi în cimitirul ortodox al oraşului, aflat pe strada Veneţiei (în prezent, strada Mihai Eminescu), studiind ceea ce mai rămăsese din vechea biserică românească – turnul clopotniţă, ctitorit sub episcopul Ioan Giurgiu Pataki şi înzestrat cu odoare şi cărţi, în veacul al XVIII-lea, de Gheorghe Cantacuzino, banul Olteniei aflată sub austrieci.
Sejurul devean al istoricului Nicolae Iorga se încheia după două zile, iar drumurile i se vor îndrepta spre Dobra. Enumeră satele mărginaşe Devei, de pe valea Mureşului: „… vin în şir, Şoimuşul, curat românesc, Mintia, unde o bisericuţă de lemn de a noastră se ridică lângă o biserică mare, a popei calvinesc… Brănişca are şi coşuri de fabrică… Spre munte, vine acum satul românesc… Gothatea… Ilia e locuită numai de români şi are un protopop de lege neunită (ortodoxă – n.n.)”.
Ajunge la Dobra, pe o vreme ploioasă, dar îşi rezervă răgazul de a străbate cu pasul această însemnată aşezare din limita cu Banatul: „La Dobra, tot case gospodăreşti, în curţi mari, bine împrejmuite, ca ale unui sat model. Banca românească se vede în curând: birourile-i sunt pline… O piaţă mare cuprinde o biserică a catolicilor… şi un hotel, numit «La Husariu». Căci dobrenii au fost pe vremuri cătane împărăteşti, grăniceri călări, husari din neam în neam. Biserica frumoasă, pe care au înălţat-o ei la 1815, sub protopopul Iosif, are sfeşnicare cu vulturul bicefal şi, pe tabla de marmură neagră se aminteşte şi caracterul «nemeşesc şi privileghiat» al oraşului. Până astăzi, locuitorii… au o fire mândră şi războinică”.
La Dobra, este ospătat de notar. Protopopul locului îi pune la dispoziţie o trăsură şi îl întovărăşeşte, peste Mureşul trecut cu brodul, într-o mică excursie de studiu la biserica din Gurasada. Află monumentul în plin şantier de renovare: „Reparaţia se face încet, cu un antreprenor italian, care o cam uită, şi cu lucrători străini, care au mântuit abia să o aştearnă cu cătran”. Are, totuşi, timp să observe amănunţit lăcaşul: „Biserica, foarte mică, are în faţă un mare turn cu cerdac… Pe o uşă laterală, se intră într-un pronaos,… pe zidurile căruia, un zugrav din Piteştii României şi altul din Deva au zugrăvit acele scene din Iad şi Rai, cu muncile dracilor şi cetele senine ale fericiţilor… În săpăturile care s-au făcut la reparaţie, a fost găsită o piatră sfărâmată, pe care se citeşte o rugăciune pentru mortul ce s-a odihnit sub dânsa şi data de 1618”. Totodată, savantul transcrie Pisania de la Gurasada şi o serie de alte însemnări de pe cărţile slujitoare la altar, precum cele ale parohului Alexie Popovici şi diacului Sofronie Olari.
Revine, cu trenul accelarat, la Deva. Tocmeşte o birjă, pentru a-l duce la Brad, „centrul de cultură românesc din Ţara Moţilor”. Înainte, însă, de a ieşi din Deva, lui Nicolae Iorga i se dezvăluie locul supliciului şi mormintele comune, fără cruce, ale celor 116 martiri români din oastea lui Horea, decapitaţi fără nicio judecată, în noiembrie 1784: „Se arată chiar în marginea Devei, din jos de cetate, moşinoaiele scunde sub care zac câţiva dintre ai lui Horea, culeşi din grămadă pentru a fi tăiaţi şi aruncaţi în şanţul călăului”.
Nu poate trece Mureşul, pe podul de lemn, până nu plăteşte podarului vama de zece creiţari. Străbate satele Bejan, Căinel, Fornădie, Săliştioara, Vălişoara. Pe valea sărăcăcioasă de la Fornădie, Nicolae Iorga poate vedea şirul căzilor de prune şi cazanele de fiert vinarsul, în plină funcţiune. De pe Dealul Mare, admiră negurile de pe Găina şi „căpăţânile ţuguiate” ale munţilor de la Bulzeşti şi Strâmba.
Apoi, prin Luncoi şi Podele, ajunge în „comuna Bradului, …orăşelul risipit, de 2000 de suflete”. Poposeşte la Gimnaziul român şi la „Protopopia ortodoxă”. Este condus şi „la şteampurile aurarilor nemţi”, unde trudeau „urmaşii acelora care au făcut din Horea un rege al ţăranilor şi din Avram Iancu, arhanghelul răsplătitor”.
Periplul hunedorean al istoricului Nicolae Iorga se încheia, în chip fericit, la Baia de Criş şi Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea şi la mormântul lui Avram Iancu.
Desigur, impresiile hunedorene ale lui Nicolae Iorga descriu imagini diferite de cele din veacul nostru, înfăţişând o lume multicoloră, specifică Ardealului şi Banatului, de la începutul secolului XX. Însă, în 1906, notele de călătorie ale eruditului cărturar aveau meritul de a prezenta tuturor românilor o panoplie de imagini ale acestor meleaguri.
