Sfârşitul lui iulie 1943, Lagărul de prizonieri nr. 74 Oranki, regiunea Nijegorod. Pe imensul maidan flancat de barăcile insalubre, stau adunate două tabere de ofiţeri români. Una dintre formaţiuni, ceva mai mică, de 100 de oameni, primeşte ordin de marş spre poarta lagărului. Sunt „convertiţii”, cei mai slabi de înger, care aleseseră un mod disperat de a scăpa din prizonierat – reeducarea politică în Armata Roşie. În acea zi, au rămas pe loc, învăluiţi într-o tăcere de plumb, peste 2000 de ofiţeri români – „intransigenţii”. Refuzaseră, din nou, recrutarea sub stindardul bolşevic al viitoarei Divizii de Panduri „Tudor Vladimirescu”.
[box]De câteva săptămâni, brigada activiştilor comunişti, condusă de Hanna (Ana) Pauker, Laszlo Luka şi Walter Roman, ducea, zi şi noapte, „muncă de lămurire” cu prizonierii români, pentru a se încadra în unităţile bolşevice de voluntari, întâmpinând mari dificultăţi cu ofiţerii. Într-o impecabilă limbă rusă, comisarul cu rang de colonel – Ana Pauker – dicta comandantului de lagăr foaia de carceră a căpitanului Ivan Petru Andrei din Deva, calificat drept „imperialist filogerman”. Acest prizonier avusese îndrăzneala de a ieşi în faţa camarazilor de suferinţă, explicându-i colonelesei Pauker, în termenii cei mai joviali, că „Ofiţerul român din captivitate se află sub proteguirea convenţiilor internaţionale şi a Lui Dumnezeu. Şi nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar un comisar făcut la apelul bocancilor, nu este în stare să-l determine a-şi încălca Jurământul de credinţă faţă de Rege şi Ţară!”. Vorbele acelea ale unui căpitan, trimis de Ana Pauker în mizeria carcerei din inima lagărului, erau expresia sacrificiului miilor de ofiţeri captivi în Gulagul sovietic, „proscrişi” care au refuzat să-şi trădeze onoarea militară în schimbul unei iluzorii libertăţi, aflată sub marca sigiliului cu secera şi ciocanul. După câte vom vedea, destinul hunedoreanului Ivan Petru Andrei a ilustrat pe deplin marea tragedie a distrugerii elitei Armatei Române Regale, pusă la cale de comunişti, în anii ’50 ai secolului trecut.[/box]
Previziuni sumbre
Era prin clasa a opta de liceu, la Deva, când un cunoscut astrolog de pe strada Veneţiei îi prezisese că va ajunge ofiţer, dar că tinereţea i se va risipi „în pustiuri de păduri şi mlaştini nesfârşite”. În aparenţă, vorbe fără noimă, însă cât amar de adevăr ascundeau, nu ştia.
Venise pe lume, în plin război mondial, „într-o casă acoperită cu prăştilă şi pământ pe vatră”, cu puţină vreme înaintea sărbătorii de Crăciun a anului 1916, fiind unul din cei 13 copii ai unei modeste familii de plugari, din marginea Devei. Aflat mereu între brazda ogorului şi cărţile din biblioteca şcolii, izbândeşte să absolve, printre cei dintâi, cursurile Liceului Teoretic „Decebal” din Deva.
Urma să păşească pe dificilul drum al meseriei armelor, în anul 1937, când era admis la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri Activi din Bucureşti. La 21 de ani, depune Jurământul militar faţă de patrie, legământ ce-i va pecetlui destinul până la capăt. Atunci, a avut prilejul să prezinte onorul înaintea Regelui Carol al II-lea. Până în 1940, şi-a desăvârşit specializarea în infanterie şi transmisiuni, la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu.
Năşit la cununie de Petru Groza
După înălţarea la gradul de sublocotenent, va activa la Regimentul 91 Infanterie „Regele Ferdinand I” din Alba-Iulia. Cotropirea Cehoslovaciei de către armatele germane şi pătrunderea trupelor hortiste în zona muntoasă a Ucrainei subcarpatice au determinat pe guvernanţii Regatului României să decreteze mobilizarea unei părţi a trupelor de acoperire. Tânărul ofiţer Ivan Petru Andrei a îndeplinit misiuni cu unitatea alba-iuliană, la frontiera de nord-vest a ţării, în rolul de „şef al transmisiunilor regimentale”. Ca urmare a aplicării Diktatului de la Viena, se retrage în garnizoana de pace Alba-Iulia, unde contribuie la instruirea militară şi educarea patriotică a tinerilor chemaţi sub drapel. În aprilie 1941, se căsătoreşte cu Aurora, fiica fruntaşului devean Guia Petru Moţu, lider al Frontului Plugarilor. Îl are naş de cununie pe omul politic dr. Petru Groza, colaborator apropiat al socrului său.
Prizonier la Stalingrad
După intrarea României în război, este trimis pe Frontul de Est. Participă la înverşunatele lupte din nordul Mării Negre, la Harkov. Pentru „felul cum a organizat şi condus legăturile de transmisiuni”, este citat pe armată, conferindu-i-se decoraţia „Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară”, în grad de Cavaler, şi avansat locotenent.
La capătul unui marş epuizant prin Stepa Kalmukă, în ziua de 19 noiembrie 1942, ajunge, împreună cu ostaşii săi, la porţile Stalingradului. În zilele următoare, pe acest sector de front, începe marea contraofensivă a Armatei Roşii. Fiind atacaţi prin surprindere de tancurile sovietice, o mare parte dintre militarii români au rămas prinşi în cleştele încercuirii. Peste decenii, veteranul de război Ivan Andrei Petru îşi amintea: „La data de 22 noiembrie 1942, am fost încercuit pe frontul de la Stalingrad, unde am fost rănit şi am rezistat prin luptă până la data de 26 ianuarie 1943, când am căzut în captivitate”.
În Gulag: calvar, o evadare ratată şi tentative de reeducare
Pentru el şi pentru alte mii de militari români, începea travaliul prizonieratului din Gulag. Aşa cum mărturiseşte într-o notiţă autobiografică târzie, „după căderea în captivitate, am fost în următoarele lagăre de prizonieri de război – Krasnoiarnorsk, Beketovka, Susdal, Kameşkovo şi Oranki – Mănăstârka”.
La Oranki – Mănăstârca, Ivan Andrei Petru şi confraţii săi au luat parte la epuizanta muncă de edificare a lagărului. S-a defrişat pădurea, s-au tras şapte rânduri de sârmă ghimpată, s-au clădit barăci şi bordeie. Nesfârşita taiga străjuia lagărul, din toate părţile, ca o cetate. Pe geruri cumplite de -25 grade C, erau mânaţi la pădure, să aducă buşteni cu spinarea, pe o distanţă de circa 10 km. Cineva îi botezase „Brigada fildeş”, datorită trunchiurilor de mesteceni duse cu spatele.
Dacă nu vedea gulagul, ar fi fost un comunist convins
În lagăr, locotenentul Ivan Andrei Petru s-a îmbolnăvit de tifos, dar se pare că avea o stea norocoasă şi a supravieţuit. Odată, chiar, a încercat să evadeze împreună cu ofiţerul aviator Cozma Alexandru. Însă, planul nu le-a izbutit, fiind prinşi la peste o sută de kilometri de lagăr, cu ajutorul câinilor dresaţi. În vara anului 1943, au apărut comisarii politici. Şi cu ei, Ana Pauker, încercând să-i convertească, „pentru două blide de caşă în plus”. Unii, pentru a scăpa din lagăr, urmând proverbul românesc „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea”, au acceptat compromisul cu bună ştiinţă, înrolându-se în formaţiunile de voluntari „roşii”. Dar el şi alţi vreo două mii de ofiţeri au rezistat, îndurând zilele de carceră, muncile istovitoare, foamea, mizeria şi bătaia. Cei din familia sa erau de părere că, „dacă nu ar fi fost prizonier în Rusia sovietelor, el ar fi devenit un comunist convins”. Nefericita experienţă a Gulagului îl adusese în contact cu realităţile unei lumi aflată sub teroarea stalinistă, cunoscându-i pe ruşi la ei acasă.
„Eliberat” în lagărul de acasă
La apelul Naţiunilor Unite, în toamna anului 1946, Ivan Petru era eliberat din lagăr, împreună cu un lot de peste 1000 de ofiţeri. Repatriat în 17 noiembrie, rămâne cantonat la Focşani, pentru a nu-şi putea exercita votul la alegerile „democrate” din 19 noiembrie 1946. Din luna martie 1947, a fost rechemat în armată, cu gradul de căpitan, la Cercul Militar Teritorial din Deva, îndeplinind funcţia de adjunct al comandantului. La un moment dat, Petru Groza i-a oferit postul de ataşat militar la Londra, dar refuză oferta.
Şicanări de la Petru Groza
În scurt timp, are un conflict de opinii cu premierul Petru Groza, atitudine ce îl situează într-o postură dizidentă. La un dineu, organizat la reşedinţa din Deva a familiei Groza, „Burghezul Roşu” relata entuziasmat despre „înfloritoarea agricultură sovietică” şi modelul Gospodăriilor Agricole Colective. De faţă cu toţi invitaţii, căpitanul Ivan îi replică lui Groza că acesta nu cunoaşte adevărata viaţă a ţăranilor ruşi, fiind indus în eroare de Stalin. Le povesteşte tuturor cum, în timpul prizonieratului, îi văzuse pe ţăranii ruşi care trăiau în cele mai paupere condiţii: datorită cotelor ridicate, oamenii rămâneau fără alimente şi scotoceau prin pământ cu unghiile, în nădejdea că vor găsi vreun cartof rătăcit, spre a potoli foamea celor de acasă.
Distanţarea de Groza îi aduce o serie de şicane. Superiorii militari bolşevici îl transferă departe de casă, plimbându-l prin garnizoanele: Zalău, Bacău, Brăila, Râmnicu-Sărat, Buzău. Devine martorul mut al sovietizării Armatei Române. La un moment dat, un coleg din statul major îi arată caligrafia de analfabet a unui „tovarăş”, pe care comuniştii îl făcuseră ofiţer din soldat neinstruit. Ivan îi va răspunde: „Acest scris ne va da pe noi doi afară din armată!…”
Ginere de chiabur, „gradul” din civilie
În toamna anului 1951, pentru repetate conflicte cu politrucul regimentului al cărui şef de stat major era, căpitanul Ivan a fost trecut forţat în rezervă. Se reîntoarce la Deva, intrând ca tehnician la Intreprinderea de Construcţii Drumuri şi Poduri Hunedoara. Însă, nici aici, nu are parte de linişte. Conducerea de partid îl detaşează pe şantierele de la: Vaşcău, Brăila, Galaţi, Bocşa Montană, Uricani. I s-a imputat că era ginerele „chiaburului şi exploatatorului Guia Petru Moţu”, fost lider al Frontului Plugarilor.
Arestat de Securitate. Sabia consfiscată. Medalia nu! Şi-a îngropat-o odată cu propria mamă
La 10 noiembrie 1959, fostul ofiţer al Armatei Regale – Ivan Petru era arestat de securitate. La percheziţie, i s-au solicitat pentru confiscare sabia şi înalta decoraţie de război. Răspunde că medalia nu-i poate fi luată, deoarece o aşezase, în semn de preţuire, pe pieptul mamei sale, atunci când fusese înmormântată.
La finalul unei anchete întinse pe durata a trei luni, i s-au adus o serie de acuze: „între anii 1957-1959, a afirmat că se va schimba regimul, a elogiat armata S.U.A., spunând că cei care s-au înscris în divizia de voluntari «Tudor Vladimirescu» ar fi trădători… A scris într-o agendă că va avea loc «Schimbarea la faţă a României», că nu va mai dura mult şi vom scăpa de comunişti şi comunismul va dispărea de pe glob, întrucât S.U.A. şi Germania Occidentală sunt foarte superioare”.
În puşcăria de acasă
În martie 1960, pus în faţa unui simulacru de proces, judecat de Tribunalul Militar al oraşului Stalin, fostul „ofiţer burghezo-moşieresc”, Ivan Andrei Petru, din Deva, era condamnat politic la 7 ani închisoare, „pentru delictul de uneltire contra regimului şi agitaţie”. Cu preţul unei părţi din avere, sora acestuia a angajat avocaţi, intervenind până la Prezidiul Marii Adunări Naţionale, personal la Ion Gheorghe Maurer, pentru graţierea fratelui, dar fără niciun rezultat. Doi ani mai târziu, i se răspunde sec: „La cererea dv., vi se face cunoscut că cel în cauză este în viaţă”.
Devenit un simplu număr matricol, fostul căpitan Ivan Andrei Petru a cunoscut din plin calvarul temniţelor comuniste. Aşa cum evoca într-un „Memoriu”, în detenţie „am avut prilejul să mă întâlnesc cu mulţi foşti camarazi din prizonieratul în Rusia, prin închisorile de la Deva, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina-Ostrov şi Salcia din Marea Insulă a Brăilei, şi la Gherla… Apreciez că arestarea noastră a fost un răspuns la cavalerismul Armatei Regale Române, când, în 1940, în închisoarea Jilava, a apărat pe foştii şefi comunişti de a nu fi executaţi de poliţia legionară”.
Primea dreptul la o carte poştală pe lună, doar dacă îndeplinea norma zilnică de muncă. Către cei de acasă, putea scrie doar că are permisiunea să primească un pachet de cinci kilograme cu alimente. Cu toate măsurile cenzurii penitenciare, simpla încheiere „Vă sărută cu drag pe toţi, al vostru, Truţi”, îi încredinţa pe ai săi că încă se află în viaţă. În cinci ani, a trimis zece cărţi poştale acasă, semn că reuşise de tot atâtea ori satisfacerea normelor aberante. În puşcărie, la Gherla, a învăţat limba engleză de la un academician, scriind cuvintele pe talpa bocancului. Aflat în spatele gratiilor, i se cere divorţul, pe motiv că situaţia sa aruncase o pată pe dosarul de cadre al soţiei.
A doua eliberare
În primăvara anului 1964, în contextul ultimei amnistii generale decretate de Gheorghiu Dej, robul Ivan Andrei Petru era graţiat şi scos din temniţă. Când a ajuns acasă, sora şi cumnatul nu l-au mai recunoscut: arăta ca o umbră. S-a reîntors la profesia de drumar, fiind încadrat, până la pensie, pe postul de tehnician la Intreprinderea de Construcţii în Transporturi Deva. Deşi săvârşise
fapte eroice de război, îl va urmări în permanenţă stigmatul detenţiei politice, fiind supravegheat de securitate. Pe fondul relativei liberalizări a comunismului românesc din anii ’70, solicită reabilitarea, dar i se dă aviz negativ.
Ivan Andrei Petru, un alt „cel mai iubit dintre pământeni”
După Revoluţia Română din Decembrie 1989, activează în cadrul „Asociaţiei Veteranilor de Război din România” şi în „Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici în Regimul Comunist”. Alături de alţi corifei, a fondat Filiala judeţeană Hunedoara a Partidului Naţional Liberal. În anul 1992, a trecut la cele veşnice, cu regretul că nu fusese reabilitat. Loial până la capăt Regelui şi Armatei, Ivan Andrei Petru şi-a purtat cu onoare şi demnitate crucea propriului destin, amintindu-ne de protagonistul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.
