În plină epocă ateistă, inscripţia (pisania) de pe vechea biserică ortodoxă a Devei a fost făcută pierdută de autorităţile comuniste în anul 1971, cu ocazia renovării Turnului din vechiul cimitir. Printr-o întâmplare aproape magică preţioasa piesă a fost găsită în această lună aruncată printre alte inscripţii lângă clădirea Magna Curia. Valoarea ei istorică se regăseşte în faptul că reprezintă proba palpabilă a unei bătălii câştigate de românii deveni acum aproape 300 de ani, în plină dominaţie străină, pentru dreptul lor de a se ruga într-o biserică ortodoxă.
Vineri, 15 noiembrie 2013, în faţa mea, sta culcată la adăpostul unei aripi a palatului „Magna Curia“ o piatră aparent anonimă, albă, măcinată de ghearele nevăzute ale timpului. Pe obrazul ei, se văd slove arhaice, ale unei vechi scrieri chirilice, „în potcoave“ cum obişnuiau să spună cei bătrâni. La o primă vedere, citesc în şoaptă crâmpeie, mai mult pentru mine: „Dumnelor Ioan Groş, fiul dumnelor cheltuind…, giupănul Săbău Mihai…, popi au fost Pop Iştoc, Pop Iosif…, Todor Zidar văleat 17…“ Undeva, în cel mai tainic colţ al sufletului, ceva îmi şoptea că, atunci şi acolo, un odor de preţ fusese redescoperit din uitare.
Pisania este o inscripţie importantă, sculptată, de obicei în piatră, aşezată la intrarea sau pe frontispiciul bisericilor şi mănăstirilor, care cuprinde: o invocaţie religioasă, numele ctitorilor, data construirii, motivarea zidirii şi alte date.
Înainte de a prezenta obiectul şi importanţa descoperirii noastre, vom schiţa mica odisee a acestei mărturii multiseculare.
Misterioasa Pisanie găurită de gloanţele generalului Bem
La finalizarea edificării Turnului, în 1727, deasupra intrării vestice, s-a aşezat o placă de calcar pe care era dăltuită Pisania. Un amănunt interesant cu privire la soarta inscripţiei îl datorăm protoiereului Devei, pr. Teofil Chiffa (1906-1986). Prin anii 50’, acesta îi arătase cumnatului său, preotul Felician Fărcaşu, o adâncitură în lespede, relatându-i că, în tradiţia poporului, se crede că ar fi urma unui glonţ tras de insurgenţii generalului Bem, în vâltoarea Revoluţiei de la 1848-1849, atunci când au incendiat însăşi casa parohială, care „cu furia revoluţiei, s-au prăpădit“. Dar, întreaga biserică a scăpat teafără, salvată de la vâlvătaia focului de credincioşii din cartierul românesc „Pe Valea Aramei“, ieşiţi cu mic cu mare să-şi apere Sfântul lăcaş.
Date concludente despre o primă citire completă a Pisaniei le avem, abia din primul deceniu al secolului XX. Într-o notiţă, intitulată „Inscripţia din turnul Bisericii vechi gr.-or. Deva“, fostul preşedinte al Tribunalului din Deva, dr. Aurel Oprean, consemna: „descifrată în 24 februarie/8 martie 1912, prin dr. Iosif Popoviciu din Ciclova-Banat, cu concursul dr. Virgil Olariu, advocat şi Laurenţiu Curea, preot“. O nouă transcriere, mai dificilă datorită deteriorării avansate, a avut loc, în perioada interbelică, în 1933, la iniţiativa avocatului dr. Victor Şuiaga, de către preotul devean Alexandru Petreu, revizuită ulterior de istoricii Silviu Dragomir şi Marius Porumb.
Scoasă cu răngile şi aruncată într-o roabă
În perioada 1970-1971, Direcţia Monumentelor Istorice a coordonat ultima „reparaţie generală şi de consolidare” a Turnului, executată cu meseriaşi ai Trustului de Construcţii Hunedoara. Potrivit relatărilor unui martor ocular, cu acea ocazie, piatra cu Pisania a fost scoasă cu răngile de la locul ei şi aruncată într-o roabă, deşi după toate canoanele restaurării, ea ar fi trebuit să rămână in situ (la faţa locului). Straniu şi ciudat lucru, din momentul cu pricina, nepreţuita inscripţie părea să fi dispărut cu desăvârşire, într-un mod inexplicabil. Pe cine să fi deranjat? În final, istoricii şi clericii au considerat-o pierdută definitiv şi nimbul unui mister total a învăluit problema în chestiune.
Memorii fără rezultat către autorităţile comuniste
La circa un an după încheierea lucrărilor de renovare a Turnului, în 25 octombrie 1972, juristul şi istoricul dr. Victor Şuiaga din Deva întocmea un memoriu, intitulat „O inscripţie nedrept înlăturată“, arătând autorităţilor vremii că, în 1971: „a fost ridicată piatra ce se găsea fixată în faţada Turnului, pe care exista o pisanie originală românească,… ce arăta data şi ctitorii acestei construcţii. Este adevărat că inscripţia era în parte deteriorată…, dar normal ar fi ca originala inscripţie să fie reparată şi păstrată, iar pe acelaşi perete ea să fie reprodusă cu litere latine, pe o placă de marmură… Nu s-a făcut nimic din toate acestea,… astfel că astăzi Turnul stă mut în faţa vizitatorilor…“. Îngrijorat, revine, în 23 mai 1977, cu o scrisoare anume adresată Muzeului Judeţean din Deva, în care sesiza: „piatra cu inscripţia, în parte deteriorată, a fost luată fără să mai fie repusă la loc. Nu ştim ce s-a făcut cu ea…“. Într-o societate marcată de o ferventă propagandă ateistă, petiţiile lui Victoria Şuiaga au rămas fără niciun ecou, deşi autorul lor cerea imperativ ca „Direcţia Monumentelor Istorice să dea atenţia cuvenită Turnului şi inscripţiei sale!“
Bănuială de detectiv
Apoi, după aproape trei decenii şi jumătate, au început să apară unele indicii firave cu privire la posibila existenţă a Pisaniei. Regretatul profesor Dumitru Susan, ilustru dascăl şi preşedinte al „Casinei Naţionale“ din Deva, mi-a mărturisit că, la dispoziţia organelor P.C.R., inscripţia aceea au preluat-o cei de la Trustul de Construcţii şi este probabil să nu se fi potopit. Exista vaga bănuială că, la un moment dat, ea ar fi fost predată muzeului din Deva, însă, datorită gradului ridicat de deteriorare, nu a stârnit atenţia nimănui şi, astfel, a existat neşansa rătăcirii acesteia în marea colecţie de epigrafe (inscripţii) antice şi medievale, ce se afla în mare neorânduială, la începutul primului deceniu al secolului XXI.
Descoperirea incredibilă de sub un măr bătrân
Dar, în ultimii ani, instituţia Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi-a revigorat, în mod fericit, programele ştiinţifice şi culturale, sub prolifice auspicii datorate inimosului manager – Liliana Ţolaş. Astfel, în contextul amenajării unui modern Lapidarium, au fost inventariate şi triate inscripţiile care zăceau, până nu demult, prin pivniţele palatului „Magna Curia“ sau afară, sub cerul liber. Însă, câteva piese aflate într-o stare avansată de deteriorare, nu au putut fi identificate. Între aceste relicve „anonime“, de undeva din fosta livadă a muzeului, de sub un măr bătrân, a fost ridicată şi o lespede de calcar alb, foarte friabil. Pe faţa acesteia se mai puteau observa resturile unei curioase inscripţii. Relicva urma să fie depozitată într-un şopru, lângă clădirea palatului, cu speranţa că, poate, cineva, odată, va elucida misterul ce plana asupra ei.
Într-o zi însorită, de la începutul lunii noiembrie 2013, tânărul coleg Ionuţ Codrea şi-a amintit faptul că a văzut, între inscripţiile acelea, o placă patrulateră din calcar, cu inscripţia extrem de scorojită şi roasă de vitregiile vremii. Amintindu-mi de premoniţia profesorului Dumitru Susan, am avut o uşoară tresărire: Ce-ar fi, dacă ?!… Şi flerul nu ne-a înşelat.
Identificarea unui vestigiu rătăcit, după 42 de ani
Dar ce ne-a determinat să considerăm că inscripţia văzută la 15 nov. 2013 este tocmai Pisania bisericească a Devei, de la 1727 ? Menţionăm că, până acum, acest vestigiu nu a mai fost văzut de 42 de ani (1971). La fel cu epigrafa (inscripţia) semnalată ultima dată, în 1971, şi aceasta este scrisă în limba română, cu litere chirilice, folosindu-se şi unele caractere ale limbii latine, ceea ce ne arată influenţa modernizatoare al culturii habsburgice asupra lumii transilvănene, în Secolul Luminilor. Am putut descifra 30 cuvinte, cu 149 de litere certe şi 28 fragmente de slove, restul suprafeţei de scriere fiind deteriorată. Am folosit drept cheie de verificare textul Pisaniei, consemnat de Iosif Popoviciu în anul 1912. La o confruntare atentă cu acesta, am constatat că toate cele 30 cuvinte sunt identice cu textul-martor, inclusiv anul. Evidenţa probelor, cât şi dimensiunile lespezii impun, fără urme de dubiu, o singură concluzie: Această „enigmatică“ epigrafă este Pisania din 1727 de pe turnul străvechii biserici române din Deva!
Deoarece până acum, originalul nu a fost accesibil vreme îndelungată, desluşirea preţioasei mărturii documentare ne-a permis să efectuăm o serie de observaţii. În forma sa iniţială, Pisania conţinea 94 de cuvinte, dăltuite în calcar alb, cu 477 litere, pe 12 rânduri, de către un meşter local. Datorită vitregiilor de tot felul la care a fost expusă, inscripţia mai păstrează doar 177 semne, ceea ce arată că a mai supravieţuit până la noi cca. 37% din text. Este vizibilă urma unei crăpături a pietrei, stângaci reparată cu liant modern. Starea sa de conservare este extrem de precară.
În epocă Turnul a costat cât 13 perechi de boi
Mutilată de vremuri, dar uneori şi de ignoranţa omenească, Pisania de la 1727 constituie un document semnificativ pentru trecutul vieţii bisericeşti a românilor din Deva. Dar, ce poate „spune” această mărturie celor de acum? Lecturându-i slovele, aflăm că, în zilele împăratului Carol al VI-lea de Habsburg, prin osârdia preoţilor locului, Pop Iştoc şi Pop Iosif, o familie înstărită din Deva, cea a defunctului Todor Groş, a finanţat ridicarea Turnului-clopotniţă, alături de alţi doi ctitori, Jupânii Săbău Mihai şi Dragoş, întru pomenirea înaintaşului înmormântat în biserică. Aşa cum se arată explicit, edificiul a costat 406 florini, o sumă destul de mare în epocă (o pereche de boi costa între 12-30 florini, o vacă împreună cu viţelul, până la 12 florini). Sfinţirea noului lăcaş s-a săvârşit în prezenţa lui Gheorghe Cioca, protopopul Hunedoarei, în ziua de 20 mai 1727, fiind vorba despre acel „George Statie alias Csoka”, cum îl atestă Şematismele diecezane. Un amănunt ecumenic foarte interesant este şi acela că, la 1727, după numele împăratului, se pomenea şi un episcop – „Arhiereu Ardealului Domnul Vlădica Ioan“, nimeni altul decât ierarhul Ioan Giurgiu de Patachi, despre care Samuil Micu arăta, în „Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor“, că fusese „Bun părinte şi apărătoriu al beserecii şi al norodului românesc”. Inscripţia este opera meşterului zidar Todor („scris-am eu, Todor Zidar”), ceea ce dovedeşte că făuritorul ei avusese cunoştinţă de carte, un fapt destul de rar în acea epocă. Ultima propoziţie este un blestem care-i afuriseşte pe cei care ar „strica” biserica care o adăposteşte.
Odată salvată din conul de umbră al uitării, Pisania va face obiectul conservării şi restaurării acesteia, în spiritul respectului faţă de propriile rădăcini istorice. Şi aşa cum recomandă ştiinţa muzeologiei, o copie identică ar putea fi încastrată la locul ei firesc, din peretele Turnului, iar originalul, expus într-un spaţiu muzeal. Poate că nu ar strica să fie luată în evidenţa bunurilor culturale cu valoare de patrimoniu, de către instituţiile abilitate.
O „carte” a identităţii culturale, publicată în premieră
Prin înaintaşii mei, mă revendic un fiu al acestui oraş, iar popularizarea istoriei în paginile de faţă contribuie la dezvoltarea spiritului identitar. Iată cum, încet, încet, oraşul îşi dezvăluie feţele nevăzute ale istoriei, iar Pisania de la 1727 este o asemenea „carte” a identităţii noastre culturale, pe care avem onoarea să o prezentăm în premieră publicului hunedorean şi nu numai.
