Una dintre filele de istorie locală, rămasă nescrisă şi neştiută până acum, o reprezintă cea a soartei „Copiilor Naţiunii”, orfanii hunedoreni din Primul Război Mondial
Potrivit unor statistici, întocmite de „ASTRA” Sibiu, tragicul bilanţ al războiului arăta că, în perioada 1914-1918, dintre cei 39 840 hunedoreni participanţi pe diferitele fronturi de luptă ale Europei, 6561 nu s-au mai întors acasă, fiind morţi sau daţi dispăruţi. De pe urma acestor pierderi, autorităţile militare române constatau că:
„În judeţul Hunedoara, sunt recunoscuţi 1722 copii orfani de ambii părinţi şi 28992 orfani de tată”.
Se impunea, aşadar, ca statul să întreprindă măsuri de ocrotire şi protecţie socială a minorilor orfani de război. Aşa cum aprecia comandantul garnizoanei Orăştie, colonelul Ştefan Botez, soarta acestor „Copii ai Naţiunii, de orice naţionalitate”, responsabiliza, în cel mai înalt grad moral, societatea românească, deoarece:
„orfanii de război sunt sânge din sângele celor ce au murit pentru patrie, care în ultimele clipe ale vieţii lor, s-au gândit că, sacrificându-se pentru ţară şi neam, lasă în grija Ţării pe orfanii lor”.
Armata, primul ajutor pentru „nepoţii cazanului”
Plecând de la aceste comandamente ale carităţii, atât prin grija Armatei Române, Casei Regale, Arhidiecezei Ortodoxe Sibiu, cât şi prin cea a societăţii civile, în judeţul Hunedoara, au fost fondate două Orfelinate, unul pentru băieţi la Orăştie şi altul pentru fete la Deva, unde urmau „a primi îngrijire, instrucţiune primară, educaţie, meserie”.
Amintind parcă de imaginea lui Gavroche, încă înainte de sfârşitul războiului, la Orăştie, o mulţime de orfani se adăposteau în jurul brutăriei armatei cezaro-crăieşti, foarte aproape de dogoarea îmbietoare a cuptoarelor de pâine, vegheaţi aspru, dar părinteşte, de protopopul Domşa.
Dar, iniţiativa ocrotirii acestor copii năpăstuiţi de soartă a aparţinut Regimentului nr. 92 „Decebal” din Orăştie. Normele regulamentare ale Armatei permiteau întreţinerea, în cadrul cazărmilor, a unor plutoane de copii de trupă, supranumiţi şi „Nepoţii cazanului”. Astfel, într-o primă fază, în anul 1919, primiseră adăpost în cazarma regimentului, „băieţii orfani, cu vârsta de la 10 ani în sus”. La început, aceşti copii de trupă au fost înscrişi la drepturile de hrană şi echipament ale Garnizoanei Orăştie. În târg, micii „nepoţi ai cazanului” puteau fi lesne recunoscuţi după hăiniţele kaki, purtând chipiu, bocanci şi moletiere ca soldaţii. Viaţa unora dintre aceştia avea să rămână legată de rosturile armatei până la vârsta pensionării, cum a fost spre pildă Vida Francisc, devenit un virtuos flautist în fanfara militară a regimentului orăştian.
Orfanii, adoptaţi de comunitate
Dar, cazarma şi universul său cazon nu puteau să creeze cele mai bune condiţii de creştere şi educare. Înţelegând această realitate, comandantul garnizoanei a pus la dispoziţie, drept sediu pentru Orfelinat, clădirea Manutanţei militare, respectiv fostul Spital militar din localitate. Pentru orientarea cititorilor, menţionăm că, în urmă cu patru decenii, în acel local au mai funcţionat Pompierii Militari şi Cantina de la „Vidra” Orăştie.
Curând, a luat fiinţă, la Orăştie, un „Comitet Local al Societăţii pentru Ocrotirea Orfanilor de Război”, al cărui nucleu de acţiune era coordonat de soţia comandantului, Elvira Botez. Începuturile organizării vieţii din orfelinat sunt evocate sugestiv de amintirile colonelesei: „Am făcut copiilor hăinuţe gri, iar într-o duminică, i-am luat cu mine, la piaţă. Acolo, am rugat femeile să aducă la orfelinat ceea ce le rămâne nevândut din produse, copiii fiind ai noştri, ai tuturor. Şi cuvintele mele au avut răsunet în inima lor de mamă…”
De pe acum, viitorul acestor copii se afla în mâinile întregii comunităţi orăştiene. Soţiile dascălilor, preoţilor, funcţionarilor şi micilor întreprinzători de aici au depus eforturi susţinute pentru a crea condiţii optime de hrănire şi îngrijire a prichindeilor rămaşi fără părinţi, socotiţi acum ai tuturor. Comitetul condus de Elvira Botez şi Aurora Dobo (soţia medicului şef al oraşului) a dovedit un rol activ în direcţia colectării publice de fonduri băneşti şi mijloace materiale, necesare întreţinerii a peste 100 de copii orfani, născuţi între anii 1909-1917. În perioada 1919-1920, graţie fondurilor alocate de la Ministerul de Război, dar şi datorită donaţiilor din partea unor oameni de bine, precum dr. Ioan Mihu – patronul Băncii „Ardeleana”, protopopul Vasile Domşa, s-a reuşit susţinerea materială a „Copiilor Naţiunii adoptaţi de întregul oraş”.
În acelaşi timp, tot mai mulţi maiştri particulari din Orăştie începuseră a primi orfani de război, ca ucenici în atelierele lor, spre a-i deprinde tainele unor meserii, precum cele de: măcelar, armurier, morar, cizmar, croitor, tâmplar ş.a.
Casa Regală preia iniţiativa
Din anul 1920, la nivel naţional, misiunea de proteguire a minorilor, urmaşi ai eroilor căzuţi în Marele Război, a fost preluată de către Regina Maria, care patrona Societatea „Ocrotirea Orfanilor de Război”. În fruntea Comitetului Judeţean Hunedoara al Societăţii, se afla Ana Groza, soţia lui dr. Petru Groza, Ministrul Ardealului la acea vreme. Prin urmare, Orfelinatul din Orăştie fusese inclus în reţeaua instituţiilor de ocrotire socială finanţate de la bugetul statului român. De asemenea, s-a bucurat şi de sprijinul creştinesc al populaţiei din zonă. Începând cu anul 1920, Protopopiatul Ortodox Român Orăştie îndemna preoţii să organizeze, la sate, „colecte de alimente” pentru orfanii de război.
La propunerea colonelului Dumitru Florian, secretar al Resortului Armatei de la Sibiu, Orfelinatul de băieţi din Orăştie a fost botezat cu numele „Locotenent Vasile Răduţiu”, în semnul păstrării unei pioase memorii eroului de la Regimentul 92 „Decebal”, „stejarul căzut la datorie” pe linia Tisei, în campania împotriva armatelor lui Béla Kun.
Modelul săsesc la meserie
Şcolarizarea orfanilor s-a asigurat prin înscrierea lor la instituţiile de învăţământ din oraş, începând de la grădiniţă, şcoala primară şi până la cursurile urmate la Liceul „Aurel Vlaicu”.
Pe termen mediu şi lung, se punea problema inserţiei sociale a orfanilor, prin calificarea într-o meserie. Comitetul „Casinei Române” din Orăştie, reprezentat de fruntaşii Aurel Vlad, Aron Demian, Ioan Mihu, recomanda modelul „meşteşugarilor saşi, care prin iscusinţa meşteşugului lor şi prin cumpătare, duc o viaţă materială şi spirituală sănătoasă”. Răspunzând acestui ţel, dar şi ca rod al intervenţiilor bancherului Ioan Mihu pe lângă guvernul liberal al timpului, în toamna lui 1924, a luat fiinţă, la Orăştie, o Şcoală de Arte şi Meserii, a cărei funcţionare urma să fie strâns legată de existenţa orfelinatului. Cu toate că beneficiau de o programă din care nu lipseau orele de matematică, franceză, istorie, religie, limba română, higienă şi muzică, orfanii cursanţi ai acestei şcoli au fost calificaţi în meserii căutate pe piaţa muncii: tâmplar, fierar-lăcătuş, zidar, electrician, pielar-curelar, sculptor de mobilă, rotar.
În funcţie de aptitudinile dovedite, unii au fost daţi la alte şcoli vocaţionale, cum vor fi fost cei trimişi la: Şcoala de mecanici din Simeria, Şcoala de agricultură de la Geoagiu, Cursul de ucenici tipografi Orăştie, Liceul Militar, Şcoala Militară din Sibiu ş.a.
Cu măsură: o pereche de bocanci pe an
O devoţiune exemplară la conducerea aşezământului a ilustrat-o sora medicală Ioana Bogdănescu, nepoată a preotului Basarabă din Romos. Au fost angajate supraveghetoare, educatoare, bucătărese, croitorese, contabil, femei de serviciu, paznic. Copiilor li s-au croit uniforme, dar li se dădea o singură pereche de bocanci, pe an. De aceea, erau supravegheaţi îndeaproape să nu se dea pe gheaţă, să nu umble prin noroi, pentru a se preveni uzura timpurie a încălţămintei. Vara, mai primeau şi „opinci sârbeşti”, foarte răspândite în epocă, echivalentul „tenişilor” de odinioară. Deşi copiii erau bine hrăniţi, uneori, administraţia orfelinatului era sesizată cu privire la năzbâtiile şi escapadele acestora prin livezile oamenilor, când poamele erau în pârg. În mod deosebit, s-a acordat atenţie prevenirii unor comportamente deviante în rândul celor ajunşi la vârsta adolescenţei, precum sustragerea de la învăţătură, tendinţa spre vagabondaj şi delincvenţă juvenilă. Orice delict putea fi sancţionat cu „post negru” sau, în cazurile grave, cu ducerea la Casa de corecţie.
O nouă revigorare a vieţii din orfelinat s-a înregistrat în timpul exigentului director Nicolae Praţia, profesor de muzică venit de la Şcoala Normală din Abrud. Consolidarea spiritului de disciplină fusese remarcată şi de ziariştii orăştieni: „Când ieşeau orfanii în oraş, la şcoli, biserică sau la vreo serbare naţională, îţi era mai mare dragul să-i priveşti îmbrăcaţi în uniformele lor kaki!”. În anul 1924, o inspecţie de la Bucureşti constata, cu uimire, buna organizare şi condiţiile optime de viaţă de la Orfelinatul din Orăştie. Stabilimentul îşi dezvoltase o gospodărie anexă, iar prin priceperea unor bucătărese, precum „nana Lina de la Cioara” şi „nana Sapta de la Balomir”, se putea asigura o hrană îndestulătoare.
Orfelinatul, prima şcoală a vieţii
La absolvirea şcolii sau la terminarea uceniciei, se împlinea sorocul când fiecare părăsea orfelinatul. Astfel, în vara anului 1930, ultima generaţie de „Copii ai Naţiunii” îşi lua destinul în propriile mâini. Societatea „Ocrotirea Orfanilor de Război” alocase fiecărui orfan absolvent al Şcolii de Meserii suma de 2500 lei, ca îndemnizaţie specială destinată cumpărării de scule în vederea practicării profesiei. Misiunea socială şi educaţională a acestui leagăn fusese îndeplinită. În cei peste zece ani de existenţă, prin orfelinatul orăştian au trecut cca. 250 orfani de război.
Văduviţi timpuriu de blânda mângâiere părintească, dar ocrotiţi şi crescuţi în Orfelinatul „Locotenent Vasile Răduţiu” din Orăştie, cei mai mulţi dintre „Copiii Naţiunii” s-au descurcat onorabil în viaţă, întemeindu-şi familii şi răzbind în diverse domenii profesionale. Filip Gavril a ajuns colonel în garnizoana Sibiu, fiind decorat în al Doilea Război Mondial. Jurj Adam a activat în aviaţie, ca maistru militar. Adam Gheorghe s-a afirmat ca specialist militar la Uzinele Mecanice din Cugir. Brânzeu Traian a ajuns director al Direcţiei Regionale de Poştă şi Telecomunicaţii Banat – Timişoara. Bogdănescu Vasile s-a specializat în domeniul telecomunicaţiilor C.F.R. Olteanu Alexandru s-a perfecţionat ca tehnician în construcţii, coordonând edificarea Spitalului C.F.R. Simeria. Andrica Viorel a îndeplinit funcţiunea de director al Stării Civile din Judeţul Sibiu, iar Nicolae David înalt demnitar la Ministerul Agriculturii. Gheorghioiu Petru a răzbit până la demnitatea de vicepreşedinte al Raionului Orăştie. Mihai Şerb a ajuns un maestru zugrav vestit, Ştefan Sabău un valoros mecanic de locomotivă la Depoul Simeria, Dumitru Deminoiu, un reputat maistru al industriei textile din capitala României. Şi mulţi alţii.
De ce atunci românilor le păsa?
Scurta, dar importanta misiune socială a Orfelinatului „Locotenent Vasile Răduţiu” din Orăştie împlinise ultima dorinţă, şoptită de un ostaş hunedorean muribund preotului militar Ioan Dăncilă, în Marele Război: „Clipele îmi sunt numărate. Abia mai răsuflu şi totuşi nu pot muri. Nu mă lasă cei patru orfani ai mei de acasă, nu-i pot lăsa singuri în lume, părăsiţi şi în uşile oamenilor…”. Ori, poate, era chezăşia la promisiunea făcută de duhovnicul aflat la căpătâiul eroului: „Copiii tăi de azi încolo vor fi copiii noştri ai tuturora. Noi îi vom iubi şi ocroti ca şi pe copiii noştri!”
