Pe raza satului, s-au găsit urme de locuire din timpuri străvechi, acesta fiind situat în imediata apropiere a stațiunii preistorice de la Turdaș
[wzslider autoplay=”true”]
Cuprinşi în teribilul carusel al vieţii cotidiene, se întâmplă ca, uneori, să pierdem din vedere detaliile mărunte, conferind, în schimb, prioritate perspectivei de ansamblu. Spre pildă, iniţiem mari proiecte de istorie regională, fără a lua în considerare că trecutul istoric al unui judeţ se recompune din toate acele „mici fragmente” de viaţă multiseculară a localităţilor din raza sa administrativă. După cum, istoria naţională sau europeană este înnobilată prin integrarea identităţilor istorice regionale!
În cele ce urmează, continuăm demersul nostru micromonografic, prin prezentarea unei străvechi aşezări hunedorene, aparent neînsemnată, dar care are o istorie distinctă – satul Spini (comuna Turdaş).
De la Legiunea a XIII-a „Gemina”, la grofi
Teritoriul actualului sat Spini a oferit, încă din cele mai vechi timpuri, condiţii optime de habitat, graţie amplasării pe o terasă adiacentă luncii fertile a râului Mureş. În hotarul localităţii, s-au descoperit urme arheologice de factură romană, ceea ce atestă funcţionarea, pe aceste locuri, a unei „Statio” militară din arealul de autoritate a Legiunii XIII „Gemina”. Însă, este posibil ca locuiri datând din Neolitic şi Epoca Bronzului să fie evidenţiate, în părţile de hotar numite „Dealul Căliman”, „Dealul Viilor” şi „Troianul”, având în vedere şi imediata vecinătate a staţiunii preistorice de la Turdaş.
O tradiţie din bătrâni acreditează faptul că, în Evul Mediu, satul era amplasat în altă parte, mai precis, în punctul cunoscut sub numele „După Curte”. Acolo, se spune, îşi avea conacul şi acareturile „groful”, adică seniorul medieval, obştea cea veche fiindu-i aservită sub jugul iobăgiei. Pesemne că, în diplomele de nemeşug emise de Corvini, acel sat apare atestat documentar, în anii 1430 şi 1486, sub toponimul „Possesio Paad”. Probabil că numele deriva de la substantivul „pod” („podină”), al cărui sens topografic oglindeşte pe deplin situarea uneri aşezări omeneşti pe un platou sau terasă. Cam acelaşi înţeles îl are cuvântul „pad” în limba maghiară.
În perioada Principatului, documentele de epocă amintesc, aici, localitatea „Spiny”, în anul 1579. Desigur, denumirea provine de la un arbust ce creştea din abundenţă în zonă – „spinul” (Cardus acanthoides).
Edificiu de patrimoniu, transformat de comuniști în C.A.P.
Dar, şansa multaşteptată a emancipării din şerbie s-a ivit, în cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, odată cu înfiinţarea regimentelor de graniţă româneşti, pe catena muntoasă a Carpaţilor, în timpul împărătesei Maria Theresia. Comunitatea de localnici confiniari şi-a întemeiat o nouă vatră de locuire, pe actualul amplasament, în lungul Drumului Ţării, acolo unde ocârmuirea militară imperială construise sediul unei subunităţi de grăniceri şi şcoala pentru pruncii celor trecuţi la militărie. Bătrâna casă în care a funcţionat comandamentul plutonului limitanens Spini, din Regimentul de Grăniceri nr. I Valah Orlat, se mai poate vedea şi astăzi. De notat că, prin anii ’50, autorităţile comuniste au transformat acest edificiu de patrimoniu în sediu de C.A.P.
Din perspectiva propăşirii prin educaţie, serviciul grăniceresc a favorizat şi pentru cei din Spini accesul copiilor la şcoală, având şansa deprinderii ştiinţei de carte. Spre pildă, la începutul secolului al XIX-lea, „Şcoala grăniţărească” din Spini avea înmatriculaţi „69 şcolari obligaţi”, dintre care 54 copii frecventau efectiv cursurile.
În anul 1851, când Franz Joseph desfiinţa aceste trupe din Transilvania, grănicerii de la Spini se aflau integraţi în Compania a IV-a Cugir, alături de confraţii lor din Hărău şi Băcia.
Pe magistrala terestră a „Drumului țării”
Având la bază raţiuni de ordin militar şi comercial, autorităţile imperiale austriece au construit principala arteră de comunicaţie terestră, ce lega Viena de capitala Transilvaniei Sibiu, pe culoarul Mureşului. Prin natura poziţiei geografice, satul Spini s-a poziţionat pe magistrala terestră a „Drumului ţării”, consemnată în evidenţe cu numele „Landstrasse von Deva nach Szaszvaros”, ceea ce a racordat lumea de aici la modernitatea central europeană. Deja, la 1773, când topografii militari ai împăratului Iosif al II-lea finalizaseră marele plan topografic al imperiului „Josephinische Landesaufnahme”, satul Spini se afla poziţionat pe harta Europei, însă sub vechiul nume – „Pad”.
De asemenea, un rol deosebit în privinţa ridicării poporului din ignoranţa medievală l-a avut marele proiect de dezvoltare a învăţământului confesional rural, promovat de Biserica Română Unită cu Roma, sub păstorirea vlădicului Petru Pavel Aaron.
Încă din vremea episcopului Inocenţiu Micu-Klein, se înjghebase la Spini o comunitate greco-catolică, formată din 14 familii (cca. 90 de suflete), condusă de un preot cu numele Ioan, având biserică şi moşie parohială proprie. Chiar numele unor locuri din hotar, precum „Eclejia Popii”, denotă faptul că parohienii din acest sat îşi chiverniseau judicios averea. La 1765, arhivele ecleziastice îl amintesc pe preotul Lazar din Spini, în calitate de jurat al Sinodului Episcopal de la Blaj.
În contextul politicii de reforme a împărătesei Maria Theresia, „erariul”, adică statul, sprijină financiar comunitatea confesională din Spini pentru a-şi edifica o biserică din piatră, sfinţită cu hramul „Prea Sfânta Treime”. Un clopot aflător, odinioară, în turnul acestei biserici, având inscripţionat anul 1783, mărturiseşte că lăcaşul era deja edificat anterior acestei date.
Un alt staroste de obşte creştină a fost preotul Pavel Sima, martirizat în miezul Revoluţiei de la 1848-1849, pentru atitudinea sa naţională. Revoluţionarii unguri i-au înconjurat casa parohială şi, tocmai pe când reuşise să se strecoare afară, prin grădină, spre a se refugia peste Mureş, la Rapolt, a fost prins şi ucis.
Eveniment memorabil
Unul dintre evenimentele memorabile din istoria localităţii l-a constituit Bătălia de la Podul Simeriei, din februarie 1849. Pe hotarul dintre Spini şi Râpaş, s-au dat lupte îndârjite între armata imperială austriacă, aflată sub comanda generalului de origine română Kalliany, şi trupele revoluţionare maghiare, comandate de baronul Kemeny Farkas.
Un martor la acele evenimente, care şi-a publicat amintirile în anul 1889, într-o tipăritură din Deva, relata: „…în satul Spini, majoritatea caselor au fost ticsite de răniţi şi morţi din armata imperială”.
Pe câmpul de bătaie au rămas cca. 2700 soldaţi morţi din ambele tabere, înmormântaţi de localnici într-o groapă comună. Se spune că sufletele acelora care muriseră neîmpărtăşiţi încă nu şi-au găsit liniştea. Oamenii locului pun pe seama acestei superstiţii faptul că, în zonă, se petrec ciudat de multe accidente de circulaţie, acolo unde şoseaua naţională suprapune zona unde s-au dat sângeroasele lupte.
Peisajul demografic al localităţii se diversifică, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1887, satul a fost tranzitat de o comunitate de romi nomazi, care şi-au construit bordeie, la periferie, cu scopul de a ierna acolo. Ulterior, în anul 1888, bulibaşele Şamu şi Raţu au negociat cu autorităţile locale arenda asupra unui teritoriu extravilan, în schimbul plăţii sumei de un zlot pe an. De atunci, aceştia s-au împământenit în satul Spini, pe locurile rele unde se afla şi o baltă imensă. Și-au dobândit oarecare faimă, în calitate de muzicanți, fiind renumiți la nedei și nunți.
1906. Nicolae Iorga, la Spini
Călător prin Ardeal, istoricul Nicolae Iorga ne oferă o descriere plastică a acestei localități, în jurul anului 1906: „Trecem prin satul vechi românesc al Spiniului, cu obișnuitul turn de biserică împrejmuit de cerdac. Parte din case au greoaie țuguiri de paie, dar altele, de modă săsească, cu cerdace răzimate pe stâlpi groși, sunt bine clădite din cărămidă… Se văd și împrejmuiri de piatră. O casă cum nu se poate mai bună are podoabe de piatră în tricolor”.
Prezenți la Alba Iulia, la Marea Unire
Spinenii au participat şi la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, sub conducerea preşedintelui Consiliului Naţional Român din localitate – învăţătorul Nicolae Todor.
După Primul Război Mondial, structura etnică a populaţiei din Spini era destul de echilibrată. Evidenţele „Astrei” consemnau, în anul 1919: „Spini, Pad, judeţul Hunedoara, Plasa Orăştie, locuitori – 367 români, 352 maghiari; Parohie greco-catolică aparţinătoare de Lugoj”.
Iată, doar câteva fragmente din povestea istorică a unui sat, aparent anonim, peste care vederea călătorului grăbit trece prea rapid, din mersul maşinii sau al trenului. Însă, îndeajuns pentru a şti că marea istorie prinde contur din destinele micilor localităţi, precum Spiniul.