Joseph Adalbert Krickel şi-a început călătoria în Transilvania în primele zile ale anului 1828.
Călătorul împătimit, care a parcurs peste 14.000 de kilometri pe jos prin Imperiul Habsburgic, a fost printre primii drumeţi ai epocii sale din Austria şi a lăsat posterităţii impresiile sale remarcabile de drumeţie. Jurnalul de călătorie al austriacului, prezentat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, 2005), prezintă drumurile sale prin Transilvania, Banat şi Ţara Românească.
Autorul vizitează Deva, Hunedoara, Orăştie, Haţegul, dar şi celelale oraşe transilvănene şi se arată uimit de bogăţia resurselor naturale ale ţării şi de sărăcia comunităţilor.
Dealul patimilor
Joseph Adalbert Krickel a ajuns în Deva în 12 februarie 1828 şi se arăta uimit de frumuseţea cetăţii, înainte ca aceasta să fie distrusă definitiv de explozia depozitului de muniţii din 1848. „Oricât aş fi călătorit pană acum, n-am mai văzut un munte atât de măreţ şi de interesant ca şi cel aflat în apropiere de Deva şi care este încoronat de ruinele maiestuoase ale unei vechi cetăţi. Din partea în care m-am urcat în această după-masă cu ghidul meu român pentru a vizita ruinele unui fost deal al patimilor, nu numai că este foarte abrupt, ci şi foarte ostenitor şi greu de urcat datorită pietrelor numeroase, care se rostogolesc de sub picioarele drumeţului”, descria autorul poteca spre Cetatea Devei. Se arată uimit de priveliştea înfăţişată de pe Dealul Cetăţii, unde era aşezată fortăreaţa pe jumătate ruinată. „Castelul, aflat pe un munte asemănător unei căpiţe de zahăr, nu trebuie uitat de nici un vizitator”, mai adăuga austriacul.
Castelul vestitului Iancu de Hunedoara
A doua zi Krickel ajunge în Hunedoara. A vizitat castelul pe care îl considera grandios, înainte cu două decenii ca monumentul să fie distrus, în mare parte, de un incendiu. „Castelul, acum renovat, oferă, ca un castel cavaleresc înzestrat cu turnuri, rondele şi poduri mobile, o panoramă interesantă. Maiestatea sa, împărăteasa Carolina, care, în anul 1817, a fost impresionată de stilul măreţ al castelului, a determinat renovarea unui edificu care a fost locuit de unul dintre cei mai mari şi virtuoşi eroi. Unii dintre istorici socotesc Hunedoara drept locul de naştere al lui Iancu Corvin, dar lucrul este cu totul neadevărat. El a construit acest castel şi a primit târgul, pe care l-a mărit şi înfrumuseţat, drept dar din partea tatălui sau, regele Sigismund”, scria austriacul. Îl uimesc fântâna castelului, turnul Nje Boisa şi simbolurile corbului şi inelului care pecetluiesc monumentul din Hunedoara. „Cu inima mişcată, mi-am luat rămas bun de la castelul Huniazilor. Pe locuitorii lui nu-i voi uita niciodată. La orele 3 ale după-amiezii, în curte s-a aflat o căruţă cu patru cai buni, care m-a dus în trei ore la Deva. În cursul drumului, Cerna ieşise dintre maluri, un rău năvalnic, care desparte castelul Huniazilor de târgul Hunedoara”, relata autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, 2005).
Speriat de obiceiurile localnicilor
În împrejurimile Hunedoarei, austriacul se lasă fermecat de frumuseţea femeilor. „Aici a fost pentru prima dată când am avut ocazia să văd laolaltă o sumedenie de românce drăguţe. Îmbrăcămintea lor este aici întrucâtva deosebită de cea a altor românce din Transilvania. Ele işi înfăşoară capul cu o pânză albă de in în formă de turban. Cămăşile lor sunt pline de cusături colorate şi ţinute de o cingătoare, iar rochia scurtă este acoperită în spate şi în faţă de două oprege lungi cu dungi. Aceste oprege sunt aici cu franjuri, iar cămăşile sunt împodobite cu cusături reprezentând flori sau alte motive. Româncele sunt mari amatoare de mărgean şi perle de sticlă. În rest, întregul lor comportament este mult mai blând decât al bărbaţilor, care sunt cu totul opusul lor”, scria călătorul austriac. Călătorul se arăta şocat de comportamentul bărbaţilor.
„Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea lor. Doresc sä spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, descria autorul comportamentul localnicilor.
Oamenii săraci din ţinutul bogat
Topograful austriac îşi continuă călătoria spre Haţeg şi vizitează Ulpia Traiana Sarmizegetusa. „Locul este numit de români Cetate, deoarece odinioară aici se aflau multe ruine care, datorită neastâmpărului românilor au fost distruse în cea mai mare parte sau folosite la construirea caselor. Din câteva fragmente care se mai păstrează se poate ajunge la concluzia că aici s-a aflat cu adevărat un oraş”, condamna Krickel. Călătorul se arăta înduioşat de sărăcia localnicilor. „Am ajuns la Sarmizegetusa, pe locul anticei Ulpia Traiana, vestitul oraş imperial, pe locul şi mai vechii Sarmizegetusa, oraşul regal dacic. Şi ce mi-a fost dat să văd acum: un mizer sătuc românesc, locuit de cei mai săraci oameni din Transilvania, căci într-o ţară atât de bogată vei putea găsi cu greu o populaţie mai săracă decât cea din Valea Haţegului. Privind la aceste ruine, vizitatorul va trebui să cugete profund şi cu tristeţe la inconsistenţa lucrurilor omeneşti, chiar dacă, în acelaşi timp, privind ţinutul, cu rodnicia pământului, nu se poate să nu te gândeşti că, atunci când şi-au ridicat aici capitala, popoarele antice au dat dovadă de cel mai desăvârşit bun-gust”, scria Krickel.
Biserica zidită peste templul păgân
Josph Krickel se descria, impresionat, arhitectura Bisericii Densuş, ridicată pe ruinele unui templu păgân. „Totul a fost transformat într-o biserică românească. Inscripţiile de pe coloane, închinate amintirii unor oameni morţi, au fost zgâriate şi distruse cu grijă de către români. Preotul (popa) mi-a arătat oracolul şi o gaură, pesemne destinată să îngăduie fumului de jertfă să se înalţe de la altar printre coloane. De asemenea, mi-a arătat două albii de piatră, destinate adunării sângelui de jertfă. Gaura oracolului, din care răsună cu putere vocea preotului spre cei care îi adresaseră întrebarea, am socotit-o ca pe o gaură de şobolan. Vechiul turn este cu adevărat o ruină minunată”, afirmă austriacul. Despre valahii majoritari Ţara Haţegului, Krickel spune că sunt socotiţi drept păstori de oi.
Săcărâmb, locul căutătorilor de aur
Din itinerariul austriacului nu a lipsit Săcărâmbul, unul dintre cele mai importante centre miniere din Transilvania secolelor trecute, un loc al căutătorilor de aur. A descris, înduioşat, condiţiile de muncă din mina de aur. „Un bărbat prietenos, şeful de echip Tschick şi un hutman, împreună cu doi băieţi cu lampaşe, m-au însoţit la o adâncime de 500 de stânjeni, de-a dreptul în măruntaiele pământului. Vagonul, care era tras de un căluţ curajos, înainta atât de repede, încât m-am temut să nu-mi zdrobesc capul de pereţii de stâncă. O ocnă de sare este măreaţă, dar să vizitezi o mină de aur te umple de tristeţe, cu toate că este interesantă. Mergând în apă până la glezne, bieţii mineri trebuie să parcurgă, zilnic, multe sute de stânjeni, pentru a-şi căştiga acolo, înconjuraţi de stânci, o leafă amară”, afirma autorul.
Cine este topograful austriac
Topograful Joseph Adalbert Krickel s-a născut la Viena, la 30 iunie 1791 şi a murit în acelaşi oraş, la începutul lunii octombrie 1847. El a absolvit la Viena atât gimnaziul cât şi Facultatea de Filosofie, dovedind o aptitudine deosebită pentru invăţarea limbilor moderne, pentru studierea geografiei, topografiei, statisticii şi istoriei. După ce a fost, o vreme, funcţionar militar, Krickel a ocupat, pe rând, poziţia de contabil la Contabilitatea Centrals Milliard, de controlor la Orfelinatul militar din Viena şi, apoi, de socotitor la Contabilitatea Centrală Milliară. Dragostea sa pentru natură resimţită în tinereţe I-a îndemnat să facă drumeţii îndelungate, anii 1827-1829, pe tot tentoriul Imperiului habsburgic. Krickel se numără printre pnmii drumeţi ai epocii sale din Austria şi, poate, chiar din Germania. Acest călător impătimit a parcurs pe jos circa 14 000 km, lăsând posterităţii impresiile sale de drumeţie, care se remarcă prin modestia, veridicitatea şi precizia observatiei. De altfel, toate ştirile şi detaliile înregistrate de Joseph Adalbert Krickel au o mare însemnătate pentru cunoaşterea acelor regiuni întinse din Imperiul habsburgic, în care nu începuse atunci construcţia de căi ferate.
