Câţiva dintre cunoscuţii mei au o opinie radicală despre mass-media, în general, şi mai ales despre ce ar trebui şi ce nu ar trebui să oglindească ea. Aceiaşi oameni vorbesc despre „manelizarea” şi „tabloidizarea” presei şi se declară adevăraţi duşmani ai ştirilor macabre, ale căror detalii, spun ei, nu se potrivesc idealurilor jurnalistice spre care ar trebui să tindem ca lucrători în domeniu.
A existat cândva o astfel de presă: pozitivă până în măduva oaselor. Cu mici excepţii, e drept, legate cel mai adesea de duşmanii de clasă, dar excepţii corectate cu timpul şi prin luptă. Pentru că la vremea respectivă poporul, partidul, ziaristul, pionierul şi chiar şoimii patriei luptau împotriva „elementelor duşmănoase”. Ce vremuri! Nu le-am prins. Abia în ultimii ani am pus mâna pe presa din anii de comunism. Am răsfoit totuşi o mulţime de ziare vechi în care, la prima vedere, 99 la sută dintre texte erau pozitive. Ştirile sunau frumos: aflam că minerii, agricultorii, siderurgiştii, partidul, tovarăşul îşi făceau cu toţii norma! Mai ales tovarăşul, între noi fie vorba! Iar ziarele se dădeau ca pâinea caldă. Scânteia avea un tiraj de peste un milion pe ediţie, chiar şi fără nicio ştire de senzaţie despre amanţii tovarăşei Elena Ceauşescu, fără vreun text macabru despre violurile şi crimele mai marilor poporului. Iar despre manelizare, nici nu se putea vorbi, cred că nici nu exista fizic termenul. Drumul socialismui, de Hunedoara, se încadra, evident, în acelaşi tipar. Practic, se poate spune că Drumul Socialismului şi celelalte erau ziare quality.
Azi, un ziar ca DS-ul de Hunedoara e de neimaginat. În schimb, poveştile de viaţă, macabre sau groteşti, pe care le găsim în presă şi pe bloguri, cele despre care unii susţin că fac mai mult rău decât bine, că ne-au manelizat, tabloidizat sau „dez-educat”, sunt citite pe nerăsuflate. Şi sunt sigur că ar fi fost aşa şi în trecut, în comunismul nostru, dacă ar fi existat. Mă gândesc la cazul doctoriţei ucise în Hunedoara şi la impactul articolelor din presă despre ea, care au avut zeci de mii de cititori. Sau la succesul nuvelor lui E.A. Poe, cele scrise după articolele din presa acelor vremuri despre crimele din Paris. Cred că ne-am născut cu dorinţa asta de senzaţional, iar presa nu face decât să ne-o stimuleze, exagerat sau nu.
