Doamnelor, domnilor, îmi reiau textele la rubrică, după o relativ scurtă pauză, de care am profitat pentru a da o fugă până în Italia. Low-cost aş putea spune, că nu-mi place nici la all-inclusive, nici la alte hoteluri cu prea multe stele, că sunt aşa, depersonalizate. Îmi place să cunosc oamenii la ei acasă, aşa că petrec ore căutând pe internet oferte rezonabile de pensiuni, departe de marile oraşe, dar totuşi bine plasate în raport cu acestea.
Am, evident, şi emoţiile aferente. Nu sunt genul ţâfnos şi prosteşte-mândru că sunt român, chiar dacă nu consider, dar absolut deloc, că le-am fi cumva inferiori. Alegând Italia, mă gândeam cum se vor uita la noi. Coincidenţă sau nu, la doar o oră după ce am făcut rezervările, primele două „gazde” s-au răzgândit brusc şi au zis că ba nu, nu mai au camerele disponibile. Alesesem Toscana – un fel de Transilvanie, ca relief, dar acolo au câte o Sighişoară în fiecare vârf de deal. A treia oară am avut noroc – rezervarea ne-a fost garantată şi răs-garantată de site-ul britanic la care am apelat. Francesca, proprietara apartamentului în care am închiriat o cameră, ne-a bombardat însă cu întrebări – de ce venim? Cumva la rude? Câţi ani are fiica mea? E nevoie de pregătiri speciale, dacă e cumva fetiţă mică? I-am spus că venim ca turişti, nu avem rude în Italia, „fetiţa” are 23 de ani, deci nu e nevoie de nici un fel de pregătire specială. În final s-a dovedit o gazdă perfectă – discretă, amabilă şi cu încredere în noi 100%: ne-a lăsat apartamentul aproape în totalitate, ca să nu ne incomodeze cu prezenţa, spunându-ne că a avut deplină încredere în noi. Recunosc că mi-a făcut plăcere – detest să fim trataţi cu condescendenţă, după modelul „ştiţi, dvs. sunteţi în regulă, dar aici, la noi, românii nu prea se bucură de…”.
Cu acest gen de expresie în cap, am pornit pe străzile Florenţei, Sienei sau Pisei, curioşi să vedem cam ce impresie fac nişte turişti români mai puţin înclinaţi spre shopping, cât mai ales spre arhitectură gotică şi renascentistă şi foarte atenţi la festivalurile în aer liber, mai ales cele de jazz şi operă. Scuzată să-mi fie nota elitistă…
Constatările au fost interesante. Nu ne-a avut nimeni treaba, cu o singură (şi poate absolut întâmplătoare excepţie, minoră şi repede corectată), italienii nu ne-au discriminat în nici un fel, dacă prin discriminare s-ar putea înţelege atitudini refractare, priviri interpretabile sau remarci maliţioase. Ba pe alocuri amabilitatea a fost dublată de zâmbet, scurte conversaţii plăcute, glume. Nu am evitat să vorbim româneşte, dar nici nu am făcut-o cu ostentaţie. Intrarea gratuită la Galeriile Ufizzi a funcţionat perfect şi după ce am arătat legitimaţia mea de jurnalist român. Gazda noastră, Francesca, a dorit să ştie foarte multe lucruri despre România. Pe de altă parte, nu ştiu câţi italieni şi-au dat seama că suntem români, însă s-au făcut şi confuzii. Am fost luaţi drept spanioli, belgieni, olandezi sau elveţieni. Recunosc că am fost cumva flataţi – în fond, era o dovadă că puteam fi orice.
Români am întâlnit puţini – probabil plecaseră spre casă, fiind sfârşit de iulie. Am văzut şi dintre cei cu mutre care te bagă în sperieţi şi te fac să te gândeşti la imaginea ţărişoarei, cât şi tineri aflaţi la muncă. În Siena, ospătăriţa româncă, moldoveancă de origine, ne-a întrebat dacă suntem români, după ce ne-a auzit vorbind. Nu am depănat amintiri despre casă şi nici nu am purtat discuţii patetice. Ne-a servit corect şi profesional, exact cum îi servea şi pe alţii, vorbindu-le fluent în italiană sau engleză.
Acest text nu are în nici un fel veleităţi de analiză comportamentală. Este, după cum bine vă daţi seama, o simplă şi limitată impresie de vacanţă.