Nu de puține ori cititorii acestei rubrici au constatat că sunt enervat de starea drumurilor, la care fac trimitere mai ales când am ocazia să călătoresc în străinătate. Când plec, pot face calcule legate de durata traseului doar după ce trec de Nădlac. Mai precis, din Ungaria. Și mai precis, după Nagylak. Foarte-foarte precis, de la Mako, unde începe autostrada. Autostrada care duce până la Lisabona, și dacă nu ar exista Atlanticul, probabil ar duce până la New York și mai departe, la Los Angeles. Când mă întorc, bucuria mea de șofer pasionat, în stare să stau cu mult peste o mie de kilometri la volan fără pauză, ia sfârșit tot la Mako, puțin înainte de intrarea în România, unde mă așteaptă, de mai bine de 24 de ani, același peisaj dezolant cu bișnițari, căruțe, drumuri proaste și foarte proaste, iar cine cunoaște șoseaua Nădlac-Arad și nenumăratele treceri la nivel peste calea ferată știe despre ce vorbesc.
Așa că am rămas precum Gelu Voican Voiculescu după Revoluție, când cu mișcarea CADA, perplex. Cum, nu știți ce este CADA? Comitetul de acțiune pentru democratizarea armatei. E vechi comitetul ăsta, tot atât de vechi ca prioritatea românească nr. 1 – construcția de autostrăzi. Autostrăzile, zicea premierul Tăriceanu pe când era premier, adică prin 2007, sunt prioritate 0 și mai mult decât atât – prioritate strategică. Asta după ce cu vreo 10 ani înainte, Traian Băsescu spusese că ba nu, România nu are nevoie de autostrăzi. După ce în mod absolut strategic s-a construit o autostradă care începe brusc și se termină nicăieri – mă refer la celebra, sedusa și abandonata autostradă Bechtel – iată că brusc prioritatea strategică se schimbă din nou și este produsă o revelație rutieră – nu mai avem nevoie de autostrăzi! Sunt prea scumpe și cumva inutile pentru România! Originali ca întotdeauna, facem abstracție de faptul că toate țările și-au construit autostrăzi, că de ani de zile vorbim de coridorul IV european și spunem senini că drumul expres este tot ce-și poate dori mai mult și mai mult o țară care în 25 de ani nu a fost în stare să lege capitala – București, ca să nu fie confuzii – de Uniunea Europeană, din care (totuși) facem parte.
De fapt, totul se leagă – trenurile nu mai întârzie, că întârzierea a fost introdusă în parcurs. Viteza medie pe calea ferată este cu puțin sub 50 de km/oră. Suficient. Pe multe tronsoane de autostradă, lucrările sunt oprite. Proiectul autostrăzilor existente este deficitar – știm pe pielea noastră că Deva nu are nici intrări și nici ieșiri la și de pe autostradă, traseul spre Arad ocolește zeci de kilometri ca să ajungă și la Timișoara (nu era mai simplu ca Timișoara să fie legată de autostrada București – Nădlac?), și ar mai fi.
Teamă îmi este că orice drum se va construi în România, expres sau nu, va costa cel puțin la fel de mult cât o autostradă. Că dăm o nouă dovadă de neseriozitate și inconsecvență. Că mai bine ar fi să ne promovăm mioritic cu drumul de țară, neaoș, original și autentic românesc, tradițional dacă preferați. Nu costă nimic și e voie cu căruța. Că veșnicia s-a născut la sat, zice poetul.
