Pe Ionică Grosu l-am întâlnit la stâna Buta, din Retezat, într-o vară. A fost cioban de mic și spune că este cea mai frumoasă meserie din lume. O perioadă a încercat să lucreze și în Spania, tot ca cioban, unde câștiga 1300 de euro pe lună, însă mult mai bine e în România, ”în țara ta, unde știi mersul lucrurilor”.
Chiar dacă este din Timișoara, bărbatul spune că lui cel mai mult îi place în Retezat, unde se simte ”ca-n stațiune”.
”Eu am lucrat 11 ani în Spania. Acolo am făcut de toate: am cules iarbă, am cules fructe, am fost și cioban. Când m-am întors din Spania am venit tot la oi, aici mă simt eu relaxat. Retezatul este pentru mine o stațiune, iar treaba mea aici este să am grijă de cei peste 200 de berbeci din turmă”, povestește bărbatul.
Încearcă să ne convingă că meseria de cioban e una frumoasă, liniștită chiar. ”Pentru majoritatea oamenilor nu este ceva special să fii cioban. Dar pentru mine este. Liniștea, aerul, locurile, pacea asta sunt lucruri pe care nu le poți descrie în cuvinte. O fost bine în Spania, dar mi-au lipsit natura, țara mea, munții, chiar dacă aici câștig la jumătate”, spune Ionică Grosu.
Turma, mai prețioasă decât familia
Tot el precizează că, de multe ori, oile sunt mai importante decât femeile: ”Oaia trebuie să fie cum îmi place mie. Turma de oi îmi este mai ceva ca o familie. Trebuie să intru tu în sufletul oii, s-o cunoști, că oaia îți spune tot. Oaia e ca și o femeie. Dacă o sâcâi toată ziua la cap, te lasă și pleacă. Dar oaia îți dă cel mai mare dar din viața ta, liniștea”.
E învățat să umble pe munte, prin frig, ploaie și ceață. Alături îi sunt câinii, cei mai importanți apărători ai turmei, care îl apără de prădători. ”Sunt prietenii mei cei mai buni pe munte. Și ai oilor. Cum să nu te porți frumos cu ei? Au și ei zilele lor proaste, când le mai intră o țăpușă într-o labă, poate chiar îi mușcă vreun șarpe ori se întâlnesc cu urși sau cu lupi. Am câini de ispravă, care m-au apărat întotdeauna”, ne spune, mândru, în timp ce mângâie cu drag o dihanie de câine, care te bagă în sperieți doar din cauza gabaritului.
Îl întreb mai multe despre Spania. E un episod care-i aduce lacrimi în ochi. Înghite cu greu, mai trage o dușcă de țuică și tot se codește să vorbească. ”Haide, bade, uite, beau și eu o ștampă de țuică cu mata, dar doar dacă îmi spui și de Spania. Ce s-a întâmplat acolo și nu îți place?”, îl întreb.
”Tare greu îmi e să mănânc pâine când o văd în pungă”
Toarnă pălinca în pahare și nu zice nimic, vreme de câteva minute, privind în gol. În cele din urmă își drege glasul, mă privește în ochi și-și începe istorisirea despre cele mai grele momente din viața lui de până acum. ”Până m-am angajat cioban mi-a fost foarte greu în Spania. Am cunoscut acolo români care nu aveau de lucru. Și furau, dădeau în cap, te amenințau. Era ca în junglă. Eu am fugit de ei. Nu aveam ce mânca și am mâncat pâine din gunoaie, din aia în celofan. De atunci tare greu îmi e să mănânc pâine când o văd în pungă. Nu pot. Mi se pune un nod în gât, uite, aici, și mă ia cu plâns. După ce m-am angajat ca cioban, am luat la început 800 de euro, iar după trei luni mi-au făcut salariul 1.300 de euro”, mărturisește ciobanul.
De prietenia cu alți români s-a ferit Ionică Grosu. De ce? ”Suntem foarte haini. Dintre toate popoarele lumii nu este niciunul ca noi. Românul umblă numai să-ți bage strâmbe, să-ți ia comisioane, să te fure. Îmi pare rău tare că suntem așa. E mai bine printre oi și câini. Și printre urși și lupi, măcar știi ce vor ei de la tine. Eu nu mă pot împăca cu lumea asta și mai bine sunt aici, în munte”, ne spune bărbatul aproape plângând.
E supărat Ionică Grosu și pe cei de la Uniunea Europeană care te obligă să fii cioban cu diplomă: ”Ciobănia nu se face cu diplomă, cu acte. Eu îl trimit pe ăla de la Uniunea Europeană cu teoria lui să curețe o oaie, să vadă de ce suflă, să înțeleagă de ce e supărată. Cu oaia trebuie să te porți mai bine decât cu nevasta. Nevasta știe să îți spună ce-i trebuie. Dar oaia nu știe. Trebuie s-o simți tu pe oaie”.
