În cel mai pur stil ONG-ist, am putea spune, tehnocrata Cristina Pașca-Palmer, ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor, a pregătit un „dar special” viitoarelor guvernări: un memorandum care propune să se blocheze proiectele miniere din domeniul aurifer pentru un deceniu. Lovitura este dată pe ultima sută de metri a guvernării Dacian Julien Cioloș și este „îmbrăcată” în intenții aparent onorabile: cercetare, dezvoltare, tehnologii… Ce evită, șmecherește, acest memorandum este să spună care este impactul unei astfel de soluții: câte locuri de muncă se pierd, ce se întâmplă cu investiții uriașe care devin bune de aruncat pe apa sâmbetei, ce zone în care înflorise speranța vor continua să trăiască în sărăcie și lipsă de perspectivă și, mai ales, cât de mult pierde România.
„După noi, potopul!”
Deși a tot bătut, de mai multă vreme, monedă pe mai vechea poveste cu cianurile care amenință țara, dacă se face minerit aurifer în România, ministrul Mediului, Cristina Pașca-Palmer, a ales momentul în care guvernul Cioloș își face bagajele și își termină experimentul „tehnocrat” la guvernare pentru a propune acest memorandum care, în esență, propune blocarea investițiilor în exploatările miniere de aur pentru un deceniu. De ce nu a făcut acest lucru până acum? De ce documentul nu a fost făcut public și dezbătut, să știe poporul ce dorește doamna ministru? De ce argumentele sunt croite „la temă” numai în registrul „împotriva mineritului” și cu speculații pe marginea unor texte de presă, documente și rapoarte convenabile? Nu știm, dar avem ceva bănuieli.
Un document care distruge, fără să pună nimic în loc
Ca să fim mai lămuriți despre ce este vorba, se impun câteva informații asupra documentului cu pricina. Astfel, este vorba despre un memorandum care pornește de la Cristina Pașca-Palmer, ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor și Paul Gheorghiu, șeful cancelariei prim ministrului, cu avize de la Costin Grigore Borc, ministrul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Mircea Dumitru, ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Vlad Voiculescu, ministru Sănătății și Gheorghe Duțu, președintele Agenției Naționale de Resurse Minerale, și este supus aprobării prim-ministrului Dacian Julien Cioloș. Tema memorandumului, care ascunde, subtil, ținta reală a acestuia, este „Măsuri pentru cercetarea și dezvoltarea de tehnologii alternative la tehnologia actuală bazată pe cianură pentru procesarea minereurilor auro-argintifere din România”. Or, tema documentului, mai aproape de realitate și respectând textul, putea fi, mai simplu spus, de exemplu, „Blocarea viitoarei exploatări miniere din zona Certej pe următorii zece ani – poate de tot”, deși nu e vorba numai despre această mare investiție din județul Hunedoara.
Este simplu de observat, urmărind textul memorandumului, că povestea cu „cercetarea și dezvoltarea de tehnologii alternative” din titlul documentului este simplă poveste. În fapt, textul este un rechizitoriu, pe o matriță pe care am tot întâlnit-o la diverse ONG-uri, apelându-se, ca argument, nu la rapoarte oficiale, ci la surse de presă sau complementare care dau bine în a demonstra că mineritul aurifer în care se folosesc cianuri este „„marea nenorocire” care se abate asupra noastră.
Domna ministru amintește în treacăt faptul că, totuși, Suedia și Finlanda practică acest tip de exploatare a aurului. Dar nu amintește și faptul că Suedia este cel mai mare producător de aur din Uniunea Europeană și este vorba despre o țară care are legislație de mediu dintre cele mai serioase, o țară pe care o tot amintim când e vorba de exemplu pozitiv. La alții e profitabil, la noi nu.
Memorandumul care vrea, până la urmă, închiderea proiectelor miniere care ar aduce importante venituri României, care ar scoate din sărăcie comunități întregi, care ar da locuri de muncă, folosește, șmecherește, un limbaj alarmist (infringement, consecințe negative, dezastru ecologic, accidente majore), dar și o capcană pentru cei ce citesc pe sărite: vezi, Doamne!, dacă se blochează exploatările miniere, vor răsări zeci de centre de cercetare în tehnologii alternative pentru minerit! Apă de ploaie, în condițiile în care nici măcar pentru un institut de extremă importanță în domeniul sănătății, precum Cantacuzino, nu s-a făcut mare lucru, ba dimpotrivă!
Țară bogată, îngropată de interese meschine
Ar fi multe de spus despre acest text, dar să lăsăm deoparte memorandumul, asupra intențiilor căruia ne-am cam lămurit, și să punem oamenilor în față și o poziție diametral opusă (ceea ce documentul doamnei ministru nu face): cea a Asociației Europene a Industriilor Miniere, Zăcămintelor Metalifere și Resurselor Minerale Industriale – Euromines. O asociație care, în sintezele sale, se declară neputincioasă în a înțelege ce (nu) face România cu resursele ei.
Înainte de toate, să notăm faptul că, în conformitate cu o analiză făcută tot de această agenție, asupra României, țara noastră ar fi capabilă, cu o politică cinstită și în interesul cetățenilor, datorită rezervelor importante, să susțină nu mai puțin de 15 la sută din necesarul de minerale al întregii Uniuni Europene. Numai că, în timp ce până și Bulgaria caută să își mărească volumul de producție și export de minerale, România joacă un joc prostesc al indeciziei, cu aruncatul mâței de la ONG la politicieni și înapoi.
România ar putea deveni, datorită resurselor minerale de care dispune, un actor important în economia europeană. Numai că interese tuciurii, alimentate de indecizia și corupția din zona politicului românesc, țin țara noastră în zona cerșetorilor Europei, spațiul în care doar se consumă resturi de la masa țărilor întregi la minte din UE.
Cianura, o falsă problemă
Din punctul de vedere al Euromines, vom extrage, pe scurt, doar câteva repere mai importante pentru a înțelege cum stau lucrurile.
În primul rând, despre bau-bau: cianura folosită pentru extragerea aurului. Ea este produsă, în Europa, de 27 de state membre UE, între care țări ca Belgia, Marea Britanie, Cehia sau Germania. Ea este utilizată în sute de operațiuni industriale din întreaga lume. Ceea ce știu foarte puțini este faptul că doar 13 la sută din cianura produsă în lume este folosită la prelucrarea aurului. Restul de aproximativ de 87 la sută din producția de cianură este utilizată la fabricarea de vitamine, bijuterii, adezivi, componente electronice, izolații ignifuge, cosmetice, nailon, vopseluri, medicamente și altele.
Referitor la exploatarea aurului, tehnologia bazată pe cianură este utilizată în siguranță în 400 de uzine de prelucrare, inclusiv în exploatările de aur din Suedia și Finlanda, în zona UE. Siguranța folosirii acestei tehnologii este cu atât mai mare, cu cât UE a dat legi și norme extrem de stricte în domeniu. Și, să ne lămurim, UE nu a interzis folosirea acestei tehnologii, în ciuda unor informații care circulă pe ici, pe colo. Mai mult, într-o comunicare a sa, vorbind despre operarea sigură a activităților miniere, Comisia Europeană spune: „Trebuie precizat că utilizarea cianurii este, în prezent, metoda preferată pentru prelucrarea minereurilor aurifere, din motive de mediu și economice, și este o practică comună la nivel mondial”. În fapt, pentru a reglementa această activitate, Uniunea Europeană a adoptat cele mai stricte limite din lume pentru concentrațiile de cianură din iazurile de decantare, în acest fel operatorii din mineritul aurifer fiind obligați să asigure cea mai bună și sigură tehnologie.
Așadar, unde e marele necaz, altundeva decât în miezul unor interese dubioase ca România să stea în zona umilă a sărăciei europene?
De ce să fie bine, când poate fi rău?!
Aducând discuția chiar aproape de interesele noastre, ale hunedorenilor, să ne gândim ce înseamnă demersul agresiv și la spartul târgului inițiat de ministrul tehnocrat al Mediului. Înseamnă ca, după ani de zile de investiții, însemnând sute de milioane, viitoarea exploatare minieră pregătită la Certej de compania Deva Gold SA să fie blocată un deceniu. Să fie blocat proiectul minier, să fie blocată dezvoltarea locală din zonă, dar mai ales să fie tăiate definitiv speranțele celor care au ales să mai rămână acasă, pentru a lucra la exploatarea minieră, speranțele locuitorilor din zonă și, prin asimilare, șansa în plus pentru județul Hunedoara.
În loc de concluzie, am putea pune o întrebare: ce investitor serios ar mai crede, și după o astfel de intervenție guvernamentală, anti-economică și lipsită de argumentație, că merită să investești în România?
