O altă filă din trecut, ce leagă destinele acestor meleaguri de Europa, cu totul inedită până acum, o constituie participarea hunedorenilor din armata habsburgică la Războiul Austro-Prusac din 1866, eveniment care a marcat un adevărat punct de cotitură în istoria europeană a secolului XIX
Unde este Cânecreţ ? Şi cine este praisu’?
Odinioară, bătrânii din zona Orăştiei depănau nepoţilor poveşti cu iz de epopee, despre „bravurile în luptele cu praisu’ de la Cânecreţ, tocma’ în Pemia”, petrecute pe vremea „înălţatului împărat”. Copil fiind, împreună cu ceilalţi ortaci de generaţie, nu ne puteam explica misterul incitant al acelor vorbe: cine să fi fost „Praisu”? Şi unde, pe faţa pământului, să fie acel enigmatic loc, zis „Cânecreţ”? Că, Doamne iartă-mă, nici manualele şcolare de istorie şi nici cele de geografie nu ofereau lămurire acelor nedumeriri. Prin liceu, cred, ajunsesem în posesia unei cărţi poştale, pe faţa căreia era reprodusă o fotografie realizată, pe la 1910, de orăştianul Adler, un soi de Lumière local în domeniul pozatului. Şi vederea aceea înfăţişa un monument comemorativ, ce se afla cândva în curtea cazărmii cezaro-crăieşti din Orăştie, închinat eroilor hunedoreni căzuţi în Războiul Austro-Prusac din 1866, la: Salnay, Königgrätz, Biscupitz, Blumenau. Atunci, mi-am amintit de istorisirile celor bătrâni, care în graiul popular, în loc de Königgrätz, ziceau „Cânecreţ”, iar pe prusaci îi numeau „praisul”, pesemne de la forma germană a cuvântului – „Preuβe”. Dezlegarea acestei adevărate enigme avea să vină mult mai târziu, după insistente studii şi cercetări în arhivele documentare din Transilvania.
Războiul „germano-nemţesc”
În deceniul şapte al secolului XIX, pe scena politică central-europeană, se contura tot mai pregnantă rivalitatea dintre Prusia şi Imperiul Austriac, datorată, în primul rând, ascensiunii militare şi industriale a regatului prusac, la cârma căruia se aflau Wilhelm I şi cancelarul Otto von Bismarck. Prusia, graţie politicii naţionale promovate cu abilitate de „Cancelarul de fier” Bismarck, îşi asumase rolul de unificator al micilor state germane, prin scoaterea acestora de sub autoritatea Habsburgilor. De cealaltă parte, Curtea de la Viena nu renunţa la postura de lider consacrat al principatelor germane. Pretextul izbucnirii unui conflict militar între cele două tabere l-a reprezentat implicarea ambilor „actori” în soluţionarea crizei ducatelor Schleswig-Holstein. Aşa-zisa „chestiune a ducatelor” a furnizat Prusiei mult aşteptatul „casus-belli” (motiv de război-din latină) ceea ce transpunea în fapte planul lui Bismark de a unifica Germania, „nu prin discursuri, nici prin hotărârea majorităţii, ci prin foc şi sabie!”
La 18 iunie 1866, Italia şi Prusia au declarat război Austriei. Conflictul a durat şapte săptămâni, iar Imperiul Habsburgic s-a văzut determinat să-şi trimită armata pe două fronturi: în nordul Italiei şi în Boemia, invadată de prusaci. Referitor la această situaţie, prinţul Carol de Hohenzollern, viitorul suveran al României, aflat în drum spre ţara noastră, găsea gările imperiului înţesate de armată. La Viena şi Timişoara, tânărul principe s-a arătat impresionat, „văzând mişcarea uriaşă de soldaţi români ardeleni”.
La 1866 Transilvania era fidelă austro-ungarilor
Pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului, se declarase mobilizarea încă din luna mai 1866. Autorităţile imperiale, din zona Hunedoarei, Orăştiei şi Zarandului, au uzat de toate mijloacele pentru a înrola şi trimite pe câmpurile de luptă din Piemont şi Boemia cât mai multe efective. Însuşi Sinodul Ortodox de la Sibiu îi expedia lui Franz Joseph o scrisoare deschisă, prin care îl asigura de loialitatea românilor din imperiu, document publicat, din raţiuni propagandistice, în „Wiener Zeitung”.
Hunedorenii de gardă la Schönbrunn
Italienii au fost rapid învinşi de austrieci, pe uscat, la Custozza, şi pe mare, la Lissa, o contribuţie însemnată la victorie având-o ardelenii şi bănăţenii din regimentele 50 Alba-Iulia şi 43 Vârşeţ.
Dar, grosul luptelor urmau să se ducă în nord, pe teritoriul Boemiei (jumătatea vestică a Cehiei), dincolo de Elba. Corespondentul ziarului „Times”, jurnalistul Friedrich Engels, prezent în tabăra Armatei de Nord austriacă, relata că în zona fortăreţei Olmütz, se afla comasată o forţă impresionantă, formată din şase corpuri de armată, cinci divizii de cavalerie şi artilerie, toate sub comanda generalului imperial Ludwig von Benedeck. În acest dispozitiv, s-a găsit dislocat şi Regimentul nr. 64 Infanterie Deva, unitate militară cu peste 90% efective româneşti, recrutate din actualul judeţ Hunedoara.
În preajma izbucnirii ostilităţilor, regimentul devean îşi avea garnizoana la Viena, în „satul împăratului”, unde a îndeplinit misiuni de pază şi protocol, la palatul Schönbrunn, între anii 1861-1866. De altfel, aşa cum evocă memorialistul Avram P. Todor din Vaidei, în decursul vremii, „mulţi ficiori hunedoreni făcuseră de gardă la Schönbrunn”. Atmosfera animată de pregătirile pentru război, ce domnea în capitala imperiului, este surprinsă de condeiul locotenentului Ioan Mihaiu din Orăştie: „Porţile depourilor şi magaziilor militare din Viena se deschid. Comandanţii împart veşmintele cele mai bune soldaţilor… Se face avansarea generală; 17 cadeţi hunedoreni ai regimentului nostru sunt înaintaţi la rangul de sublocotenent”. Înainte de plecarea la luptă, câţiva dintre tinerii ofiţeri profită de o scurtă învoire în oraş, pentru a se fotografia, trimiţând celor de acasă acest suvenir, cu mesajul: „Românii Bocicariu, Mihaiu, Veleanu, Zunea, Iechimu şi Banda din Regimentul 64, aflaţi în 1866, la Viena”.
Hunedorenii în luptă cu Bismark pentru Franz Joseph
Aşa după cum îşi aminteşte Ioan Mihaiu, în dimineaţa zilei de 17 mai 1866, regimentul hunedorean părăsea metropola imperială, „în sunetul muzicii şi acoperiţi de o mulţime de flori ce ni se aruncau de mâini gingaşe din ferestre… Abia puteam străbate prin mulţimea aceea de cetăţeni vienezi, care veniseră să-şi ia rămas bun de la noi”. După un marş în etape de câte 30 km, a ajuns la 29 iunie, în zona de operaţiuni din Boemia, la Olmütz şi Josefstadt, unde se afla staţionat şi Comandamentul Corpului II Armată Transilvăneană, de care aparţinea unitatea hunedoreană.
Cu doar trei zile mai devreme, armata prusacă, sub comanda generalului Helmuth von Moltke, invadase Boemia, pe trei direcţii de atac. Ambele tabere aruncaseră în război forţe impresionante: armata imperială austriacă – cca. 205.000 militari şi armata prusacă – cca. 254.000 soldaţi. La 30 iunie, Regimentul cezaro-regesc nr. 64 Deva, integrat în Brigada „Saffran”, a intrat în focul luptei la Salnay, împotriva prusacilor. O corespondenţă de pe câmpul de bătălie, publicată în ziarul vienez „Albina”, evidenţia pierderile hunedorene în teribila canonadă de la Salnay: „dintre ei căzură morţi Trifu Mureşianu, Gruia Angeloane; răni grele primiră Georgiu Mureşianu, Mihai Radic, Ion Clontia, Grigore Marian şi Adam Vlaicu din Binţinţi”.
Tactica ezitantă a generalului austriac Benedeck a lăsat loc de mişcare şi manevră armatelor prusace. Bătălia decisivă urma să aibă loc, la vest de râul Elba, în vecinătatea orăşelului ceh Königgrätz, în ziua de 3 iulie 1866. Aşa cum o arată hărţile militare austriece, Regimentul 64 Deva fusese pus în ordine de bătaie, înaintea satului Maslowed. „Cronica” lui Ioan Mihaiu descrie sugestiv evenimentele: „Era o fierbere, …un vuiet şi un freamăt de-ţi părea că se prăpădeşte lumea!… În faţa acestei scene grozave, feciorii stau tăcuţi şi îngânduraţi… Către 11 ore, se dete ordinul de înaintare… Misiunea era: împiedicarea inamicului de a ieşi din pădurea Swiep, respectiv respingerea lui”. În vacarmul general al luptei, se amalgamau tunetele înteţite ale artileriei cu acordurile „Marşului Radetzky” ori ale cântecului naţional „Deşteaptă-te Române”, pe care se căzneau din răsputeri să le intoneze fanfarele militare. Pădurea Swiep devenise punctul nevralgic al confruntării. Flăcăii hunedoreni din Regimentul 64 Deva se aflau în linia întâi de asalt. Soldaţi şi ofiţeri îşi fac datoria cu bravură. „Vicesergentul Iuliu Moga, după ce a căzut căpitanul său, Ioanoviciu, în pădure, învârtind puşca în mâna dreaptă, strigă – După mine, feciori! Dar nu făcu zece paşi şi, lovit de mai multe gloanţe, căzu mort la pământ”. Prusacii atacă la baionetă şi este răpus căpitanul Marcu Susan, originar din Archia. În toiul luptei, s-a distins preotul militar Ioan Dumbravă, „dar nu cu puşca sau cu sabia, ci cu crucea şi patrafirul pentru a-i împărtăşi pe muribunzi chiar sub ploaia de gloanţe”. Dar cele mai frumoase virtuţi nu sunt în stare de nimic împotriva forţei de foc a infanteriei şi diviziei de gardă prusace, care luaseră prin învăluire trupele ardelene. Hunedorenii rezistă singuri în faţa inamicului, după ce întregul efectiv al Regimentului „Holstein” se predase în mâinile prusacilor. Deja, după orele amiezii, se ordonă retragerea. Bătălia era pierdută pentru austrieci. Trupele lor se repliază în dezordine peste Elba, mulţi dintre hunedorenii noştri aflându-şi sfârşitul în apele învolburate. La o evaluare preliminară a pierderilor, s-a constatat că trupa Regimentului 64 Deva era decimată la jumătate.
Ardelenii în linia întâi, austriecii în retragere
La porunca împăratului Franz Joseph, armata austriacă s-a retras pe linia Dunării, pentru a forma un cordon de apărare a Vienei. Numai detaşamentele ardelene rămăseseră în ariergardă, în continuă luptă de hărţuială cu prusacii. Fapt nemaiîntâlnit, Ordinele de Zi ale armatei imperiale înregistrează bravura unui batalion din Regimentul 64 Deva, care, la 14 iulie 1866, în dreptul satului Biskupitz, a respins şi pus pe fugă escadroanele Regimentului Imperial de Cuirasieri „Brandenburg” al Prusiei. Îmbărbătaţi de maiorul Basiliu Şandor de Vist, „românaşii” hunedoreni „nu s-au intimidat, ci umăr la umăr au stat ca un zid şi au apărat cu o vitejie rară, ba în urmă, cu strigăte de „Ura!”, au năvălit cu baionetele asupra duşmanului, punându-l pe fugă”. Pe fondul insucceselor austriece, înregistrate la Sadowa- Königgrätz, această acţiune temerară a hunedorenilor a constituit una dintre acele rare victorii, care pun în valoare calităţile războinice ale ardelenilor, sub orice flamură vor fi servit ei, arătând lumii întregi că românii nu sunt nişte cârcotaşi îndărătnici, aşa cum îi pizmuiau unii.
Enigma monumentelor dispărute
Amintirea eroicelor fapte de arme ale înaintaşilor noştri, împotriva celui de-al Doilea Reich al lui Bismark, a fost omagiată prin amplasarea unei plăci memoriale în incinta bisericii de la Drumul Ţării, din Orăştie. De asemenea, prin 1903, în curtea cazărmii orăştiene, era ridicat un monument comemorativ. Nu se ştie pe ce căi, în perioada interbelică, ambele monumente au dispărut.
Însă, în Boemia, la umbra stejarilor seculari din pădurea Swiep, mai veghează şi astăzi o cruce din piatră, având gravate, „pro memoria”, literele care eternizează vitejia unor ostaşi hunedoreni, într-una din cele mai sângeroase bătălii din Europa secolului al XIX-lea.
