Colegul meu Daniel Guţă este desigur bine intenţionat, şi cred că are şanse să ajungă un bun jurnalist, dacă ţine seama de recomandări – unele cam ironice, altele de-a dreptul necruţătoare. L-a comparat pe Traian Berbeceanu cu Steven Seagal. Are circumstanţe atenuante, nu era născut în 1973, an în care se lansa filmul Serpico, cu Al Pacino, regizat de Sidney Lumet. Berbeceanu ar putea fi un fel de Serpico, poliţistul newyorkez care refuză să împartă „câştigul” cu colegii săi şi îi întoarce pe aceştia împotriva lui.
Lumea pare să se fi întors împotriva lui Traian Berbeceanu. Nu toată lumea, ci aceea pe care o servea – angajată în lupta împotriva infractorilor, şi nu orice infractori, ci peştii mari. Sau cel puţin aşa se credea, că este vorba despre o luptă dură, între poliţistul incoruptibil şi interlopii fără scrupule.
La ora asta, nu prea mulţi ştiu adevărul. Poate nu-l ştie nimeni, în afara lui Berbeceanu. Pentru un plus de precizie a articolului, voi spune că am avut puţine contacte, jurnalist fiind, cu BCCO şi şeful său, dar sunt dator să spun că ne salutam şi îl priveam cu simpatie pe Traian Berbeceanu – poate tocmai pentru că-mi aminteam de Al Pacino în Serpico. Sau de Alain Delon în Afacerea Pigot…
Este mare dezamăgirea în cazul Traian Berbeceanu. Nu mă voi grăbi să trag vreo concluzie, nu am elementele necesare şi sper cumva ca ceea ce i se întâmplă să poată fi întors în favoarea lui. Am văzut rezultatul oficial al cercetărilor de până acum, materializat în reţinerea sa pentru 29 de zile. Am văzut opinii contra sa, puţine, ale unora care au avut de-a face cu poliţistul incoruptibil Berbeceanu. Am văzut opinii, multe, în favoarea sa, grupuri de simpatie constituite în mediul virtual, jurnalişti care au filmat multe reportaje la BCCO şi sunt de partea lui, trecând dincolo de barierele rezervei profesionale. Multă dezamăgire, oameni care în mod evident l-au simpatizat şi acum simt că le scapă ceva, că încă unul pe care-l credeau altfel se dovedeşte a fi totuşi la fel…
Dincolo de toate astea, reacţia generală – într-un fel onorantă pentru Traian Berbeceanu – este cea a oamenilor care îşi doreau un reper. Vorbeam nu foarte demult despre modele – atenţie, nu eroi, modele. Oameni care au puterea să fie aşa cum noi doar aspirăm. Modelul Vlad Ţepeş în România îşi păstrează actualitatea, şi asta ar trebui să fie un semnal de alarmă. Hai, poate este totuşi cineva, măcar unul, de sămânţă, care să se bată până la capăt… Este schema generală de gândire, determinată de multiplele disfuncţionalităţi instituţionale româneşti, schema utopică (este clar că unul e prea puţin!) prin care cineva se extrage din mulţime pentru a performa conform aşteptărilor generale.
De aici şi dezamăgirea. Suntem deocamdată la faza de derută generală, când vladţepeşul inflexibil, nebărbierit, cu figură frustă şi cercel în ureche a fost detronat brutal în numele presupusei lupte anticorupţie, reuşind însă şi el să lanseze ipoteze credibile şi să dea naştere la revoltă şi speranţă că poate totuşi e de partea binelui şi răul va fi învins…
În goana asta după Ţepeş, ştiţi ceva? – oricum iese, tot prost stăm. Berbeceanu liber şi reabilitat, înseamnă sistem corupt şi putred. Berbeceanu condamnat, în calitatea lui de şef BCCO şi poliţist al anului 2007, înseamnă speranţe distruse şi modelul nostru compromis.
Personal, mi-e dor de un Serpico…
