Unul din cele mai emoţionante episoade ale vieţii lui Avram Iancu este şi iubirea pentru o fată de etnie maghiară, iubită care l-a salvat din ghearele trupelor maiorului Hatvani
Încă de pe băncile şcolii, suntem familiarizaţi cu o istorie prezentată, cel mai adesea, ca o cronologie de evenimente, mai mult sau mai puţin războinice, în mijlocul cărora se perindă regi, împăraţi, lideri şi eroi. Dincolo de rolul evident educativ, manualele de istorie introduc pe scena mentalului colectiv modelul „Eroului salvator” al naţiunii sau comunităţii, ataşându-i toate acele nuanţe care să-l consacre definitiv pe altarul unei posterităţi pioase. Impenetrabil, aşezat de istorici în „turnul său de fildeş”, eroul îşi dezvăluie arareori, publicului larg, ipostaza normalităţii, cu sentimentele şi frământările ce-i vor fi animat existenţa.
Asemenea paradigme marchează şi aureola eroilor neamului românesc, un bun exemplu fiind acela al lui Avram Iancu, ale cărui detalii referitoare la viaţa sentimentală sunt mai puţin cunoscute. „Crăişorul Munţilor” reprezintă, în mod indubitabil, un simbol naţional major al istoriei românilor. Însă, nu trebuie pierdut din vedere că, înainte de toate, şi el a fost un om, cu toate ale sale legate de simţirea sufletească. Dacă iubirea i-a înobilat sufletul, chiar în puţinele momente de răgaz ale unui destin tumultos, aceasta o vom vedea în cele ce urmează!
Frumoasa Háni
Dincolo de ipostaza neobositului militant revoluţionar, viaţa sentimentală de tinereţe a lui Avram Iancu a rămas aproape necunoscută. Asupra desluşirii acestui delicat portret romantic, şi-au îndreptat atenţia o seamă de cercetători. Aceşti biografi sunt unanim de acord că tânărul Iancu, graţie personalităţii sale charismatice şi atrăgătoare, pare să fi avut un real succes în lumea feminină. Dar, destinul său tragic şi zbuciumat nu i-a oferit suficiente răgazuri pentru a da ascultare, cum se cuvine, glasului inimii.
Străduindu-ne să discernem adevărul istoric de simplele poveşti cu iz legendar, putem să ridicăm vălul ce acoperea un episod semnificativ din viaţa afectivă a marelui erou, cu legături ulterioare în spaţiul hunedorean. Astfel, cele mai multe relatări şi mărturii, despre existenţa unei poveşti de iubire, se leagă de numele unei frumoase unguroaice din Abrud. Este vorba de Farkaş Johanna (1834-1922), o tânără domnişoară din lumea bună a vremii, vestită pentru frumuseţea ei în tot cuprinsul „Ţării de Piatră” a Apusenilor. Johanna, sau Háni, cum o alintau cei apropiaţi, era fiica pastorului reformat Alkosály Farkas Tamás din Abrud. Mama acesteia, pe numele de fată Ioana Boieriu, fusese descendenta unei vechi familii româneşti, iar un unchi, Ioan Boieriu, s-a remarcat între fruntaşii Revoluţiei de la 1848-1849, în calitate de viceprefect şi colaborator al lui Avram Iancu.
Iubita maghiară îl scapă pe Avram Iancu de unguri
Frumoasa idilă a celor doi se înfiripă, în împrejurări dramatice, pe parcursul unui episod din timpul revoluţiei paşoptiste. În ziua de 6 mai 1849, Avram Iancu, împreună cu suita sa, era la Abrud, pentru a duce tratative cu deputatul Ion Dragoş, susţinătorul concilierii cu tabăra revoluţionară ungară a lui Lajos Kossuth. Potrivit mărturiei relatată de notarul Nicolae Henţiu din Sălişte (jud. Hunedoara), unul dintre cei care îl cunoscuse personal pe conducătorul moţilor, tânăra jună Háni Farkaş l-a salvat pe Iancu, în cea mai primejdioasă clipă a vieţii acestuia, atunci când trupele comandate de maiorul Hatvani se apropiau cu rapiditate de micul orăşel minier, cu scopul de a prinde în capcană şi executa căpeteniile revoluţionarilor români. Aflând de veste că honvezii au descins pe neaşteptate în Abrud, fata l-a avertizat numaidecât pe Iancu despre acest fapt şi l-a condus prin grădina din spatele casei părinţilor ei, la capătul căreia, sub geana pădurii, se afla priponit calul său şarg, pe nume „Brutus”.
Enea Hodoş spune că, pe la orele 5 după-amiaza, corifeul revoluţiei din Munţii Apuseni s-ar fi găsit în biserica reformată a Abrudului, unde era pastor tatăl Johannei Farkaş, lăcaş ales drept loc de ducere a tratativelor cu partida koşutistă. Potrivit amintirilor protopopului Simion Balint, „Iancu, la un semn ce i se făcu de o fată ivită în uşa bisericii, ieşi neobservat,… şi încălecând, alergă în galop la Câmpeni”. Referindu-se la această întâmplare, pe la mijlocul secolului XX, un localnic al satului Bucium-Poieni (jud. Alba), badea Horea Lupu, relata că bunicii săi îşi aduceau aminte cum „Avrămuţ venea la Abrud, pe calul său alb, la o drăguţă unguroaică… De nu era fata aceea, îl prindeau ungurii. Ea l-o anunţat să fugă!”
Graţie ajutorului dat de Háni, eroul nostru naţional a reuşit să scape cu viaţă din Abrud, chiar în ultimul moment, pentru a se replia la Câmpeni, de unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani. Mai târziu, discret faţă de unele detalii, însuşi Iancu arăta: „…ajungând la cvartir, mă aruncai pe cal şi alergai în galop la Câmpeni”.
La acea răscruce a destinului, Háni Farkaş nu avea decât cincisprezece ani, iar „Crăişorul inimii ei”, douăzeci şi cinci. Cert este că, de atunci, tânăra domnişoară devine o prietenă deosebit de dragă sufletului marelui erou, „îngerul păzitor” al acestuia, după cum se exprimau contemporanii.
Spectaculoasa întâmplare ar fi rămas doar o simplă povestire romantică, alături de atâtea alte variante (cu alte posibile protagoniste), imortalizate în tradiţia populară a Ţării Moţilor. Dar, o serie de mărturii, descoperite recent de noi, în Casa memorială „Dr. Moldovan” din Băiţa (jud. Hunedoara), aruncă o nouă lumină asupra acestei chestiuni.
Printre atâtea drame ale acelor ani, nu e de mirare faptul că nu cunoaştem decât prea puţine amănunte despre evoluţia ulterioară a legăturii de dragoste dintre Iancu şi Háni. Însă, turnura tragică ce a marcat destinul eroului, după revoluţie, va despărţi cărările vieţii celor doi.
Háni s-a căsătorit cu prietenul lui Avram Iancu
Ca într-un romantic, dar trist „Love Story”, Háni şi-a urmat propriul drum, nereuşind să-şi împlinească dragostea din tinereţe. În 1852, s-a măritat cu omul politic Dimitrie Moldovan (1811-1887) din Băiţa, care era unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Avram Iancu. Probabil, în opţiunea sa maritală au contat foarte mult perspectivele unei vieţi stabile, bazată pe situaţia prosperă a viitorului soţ, ce avea în proprietate mai multe mine de aur la Băiţa. Căsătoria frumoasei Háni Farkaş cu Dimitrie Moldovan l-a marcat profund pe Avram Iancu. Aşa cum spuneau bătrânii locului, „Iancu o iubit-o pe unguroaica aceea, dar nu i-or dat voie s-o ieie de muiere… Şi doamna aceea l-o iubit pe Iancu, pentru că Iancu era un om frumos, cu bunătate mare în ochi, ca un brad din munte de frumos. După ce s-o măritat doamna, [Iancu] tot umbla şi nu-şi găsea locul. Tot acolo se ducea, pe unde se întâlnise cu iubita lui…”.
Leac la bătrâneţe pentru o inimă frântă
În timp ce Avram Iancu peregrina în lungul şi în latul Ţării Moţilor, doinindu-şi în fluieră dorurile şi deziluziile, Háni, devenită acum Johanna Moldovan, şi-a urmat consortul, ajungând până în Viena, unde Dimitrie Moldovan fusese numit Consilier aulic al împăratului Franz Joseph. În capitala imperiului, Háni comandă unui pictor să-i realizeze portretul, tablou menit parcă să oprească timpul în loc, imortalizând tinereţea trecătoare.
Prin 1867, soţul ei se pensionează, retrăgându-se împreună cu Háni la proprietatea din Băiţa. În tradiţia familiei Moldovan, dar şi în memoria colectivă a localnicilor de aici, a rămas vie amintirea vizitelor lui Avram Iancu, la Băiţa, în ultimii ani ai vieţii sale. Căminul bunilor săi prieteni i-a oferit adăpost, oridecâte ori ceasul cel vitreg îl va fi surprins pe meleagurile de sub munţii aurarilor zărăndeni. Iar Háni s-a dovedit o primitoare gazdă pentru eroul aflat în suferinţă.
După cum bine se cunoaşte, „Craiul Munţilor” s-a stins, la începutul toamnei anului 1872, la Baia de Criş. De pe urma prezenţei lui Avram Iancu la Băiţa, a rămas doar plosca sa din lemn, cea din care îşi ostoia setea în zilele de vară, aninată cândva într-un cui din casa lui Moldovan, chiar sub tabloul cu frumoasa Háni, pictat în Viena valsurilor lui Strauss.
Iubita sa din tinereţe, Háni, i-a supravieţuit încă o jumătate de secol. Aşa cum atestă mărturiile documentare, în anii care au urmat, Johanna Moldovan s-a implicat activ în viaţa publică, fiind promotoarea unor fapte de caritate. La 1877, o regăsim între cei care au sprijinit Războiul de Independenţă a României, contribuind cu o donaţie de 50 franci aur din veniturile minei de la Trestia. În anul 1887, soarta o va lăsa singură – soţul ei moare, la Sibiu. Din averea pe care a moştenit-o, a întemeiat o fundaţie pentru înfiinţarea unui cămin studenţesc la Cluj, menit să adăpostească pe tinerii studioşi români de la Universitatea Daciei Superioare, în oraşul unde învăţase, odinioară, prietenul ei Avrămuţ. Deşi revenea adesea la Băiţa, Háni s-a stins din viaţă ca văduvă, în vârstă de 88 de ani, la 22 martie 1922, în Sibiu.
Dragostea, unica spărtură într-o mare de intoleranţă
Vizitatorul de astăzi al casei Moldovan din Băiţa hunedoreană va fi surprins să descopere, expus pe peretele dinspre răsărit al livingului, tabloul frumoasei Háni, care imortalizează chipul acela angelic ce îl inspirase pe Iancu să-i compună, cândva, următoarele versuri:
[box]„’ Naltă-i floarea şi frumoasă
Şi din trup e sănătoasă,
Albă-i faţa rumenită,
Şi ochirea-i e vrăjită.
Ochi-s negri, decât care
Nu sunt mai frumoşi sub soare:
E frumoasă ca o zână…”[/box]
Privită prin lentilele moralei faptului istoric, povestea de dragoste dintre „unguroaica” Háni şi „românul” Avram Iancu se transformă într-o lecţie despre relaţia dintre iubire şi sentimentul naţional, despre puterea dragostei care rupe orice graniţe etnice, pusă în balanţă cu contradicţiile istoriei. În 1849, dragostea „Crăişorului Munţilor” faţă de Háni putea să ofere un bun exemplu pentru potenţialul coabitării paşnice între românii şi ungurii din Transilvania.
